Lanul de grâu

Dacă închizi ochii te loveşti de trupul tău ca de o altă burtă din care nu mai ştii să ieşi şi singurătatea începe să-ţi muşce din ceafă până când aerul pe care-l respiri se împlântă în plămânii tăi ca cioburi de sticlă pisată  şi-n toată ameţeala care te-a cuprins  închipui un lan de grâu în care să fugi să uiţi senzaţia asta de timp fiert în leşie doar că acum te cuprinde o frică imensă că la final după ultimul fir legănat de respiraţia ta sfarşită nu e nimic şi toţi cărora le semeni de parcă fi făcută din piese asamblabile pe care cineva le tot schimbă toţi aceştia ce te sufocă noaptea cu mâinile lor pământii sunt doar nişte biete lăcuste cu picioarele rupte pe care cineva le potriveşte într-un insectar iei o bucată de pământ şi îţi mânjeşti dinţii cu vaga speranţă că într-o zi vei avea şi tu curajul să te să te descoperi fără la pielea să-ţi tremure pe dedesupt, însă  până atunci te ascunzi căci lanul tău de grâu  singurul loc unde ei nu te pot urmări numai că acum simţi că ai pierdut şi tu drumul ca-ntr-un joc de-a v-aţi ascunselea în care nu mai ştii dacă trebui să cauţi sau eşti căutată deopotrivă şi simţi cu fiecare spic de grâu o adâncitură în obraz hainele sunt grele şi unghiile îmbinate de apă aşa că-ţi spui că nu mai poţi să amâni mult momentul respiraţia se linişteşte fuga s-a terminat şi ochii se deschid în timp ce tu ai reuşit de câteva clipe să-adormi pe scaunul rece împăcată cu toate.