mi-ai spus în timp ce-mi mângâiai lobul urechii

şi le târâm după noi în infernul ăsta

întorcând mereu capul

mâna ta coborî ca soarele

în pântecul plin de noapte şi de stele şi de îndoieli

te priveam pe furiş

mirosul de pâine prăjită şi cafea

se împrăştia prin cameră

priviţi-mă

goală cum mă înec în trup fără ieşire

dacă închid ochii

braţele mi se învârt

până când ajung un butoi sărat de carne

plămânii mi se rotesc

ca două farfurii zburătoare

în fiecare noapte cresc c-un centimetru şi slăbesc un kilogram

asta sunt eu

e prea deasă ceaţa

să mă mai pot întoarce

şi e deja prea târziu

Salutare cititorilor, mai abitir Ioanei Duta si lui Ivanuska

pentru 10 minute

câteodată nici atât

apoi pic într-o tristeţe nămoaloasă

şi-mi spun că niciodată

n-o să fiu scriitoare cu adevărat

o scriitoare cu cojones

care să tune şi fulgere

să tremure tastatura sub mâinile mele

care să rupă şi distrugă şi refacă apoi totul

îmi lipesc prea multe ca să le enumăr aici

şi mi-e prea lene pentru asta

aşa că încerc o eschivare diplomatică

tu în cine crezi

m-am întrebat azi

când îmi venea să nu mai cobor deloc din 33

da tu domnişoaro de stai lăbărţată pe scaunul meu şi priveşti pe geam

de oboseală şi pentru că m-a luat aşa

pe nepregătite

nici n-am mai ştiut ce să răspund

in fata mea

ca mierea  pe o felie de paine mucegaita

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

cand gurile de canal smarcos

pompeaza neincetat aer in plamani

cui sa-ti arati pumnii

uscati ca doua prune trecute

cand ghiozdanele lor

cara doar bocanci cu botul rotund

talpa neagra si groasa

urechile lor pline de papadie n-o sa auda

strigatul care iti umfla amigdalele

nu poti sa inghiti

nu pot sa scuipi

asa ca-l impingi cu limba

dintr-o parte in alta a gurii

ca pe un balon cu heliu ce se tot umfla

mierea se intinde pe masa mucegaita

in fata mea

o felie de paine ca o masa

pe care scriu

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

(p.s. am scris poezia asta ca sa pot scrie altele mai bune apoi)

am pălărie de paie

nu sunt slabă

eu sunt casa mea

nu sunt mică

corpul meu e o cetate

mâinile mele sunt un râu îngheţat

nu sunt singură

în venele mele dorm peşti răpitori

mă acopăr cu gem şi chem fiarele

mărunt ploaia

întotdeauna casa aşteptă

cu un tort imens  în mijlocul camerei

şi-n loc de lumânare a crescut un copac

pe fiecare ramură sunt alte fructe

cad noaptea

în curând nu o să mai am unde să dorm

mănânc doar mere caise prune

cireşe pere gutui

din casa mea  nu  există ieşire

strigatul meu picteaza

in rosu peretii

pentru mine aşa începe orice poezie

neştiind şi căutând ceva

pe bâjbâite

în semiîntuneric

toate textele mele pornesc din punctul

în care nu mai e nimic de spus

sau ce-a mai rămas e oricum inutil

ca o a doua pereche de mâini care deja a stors

totul din mine

asta e

sunt o mandarină dată pe răzătoare

în habar n-am ce mâncare exotică

sofisticată

îmi rămâne oboseala

nişte sâmburi blegi care-mi înţeapă ochii

şi un fel de căutare a ceva străin

la fel ca mâinile astea

ce au terminat de scris.

la graniţa dintre oboseală şi o tristeţe

din aia câinoasă

de trec din ravel în lacrimosa

ca pe  pârtie

trântesc câte-o poezie

ca să-mi treacă

şi  cuprinsă de elan creator

o şi postez pe blog

dimineaţa sunt un bărbat frustrat

ce nu ştie cum să fugă mai repede

cât de somn mi-e

că am lucrat opt ore

am omorât cu zel gândaci

am vrut să mă uit la un film dar

mi-a trecut

am mutat laptopul de pe scaun pe birou

am mutat scaunele între ele

cât de rece poţi fi ce-i cu înşiruirea asta

mi-ar spune un prieten

scrie mai bine despre picioruşele

înduioşătoare ale gîndacilor când îi lipeai de perete

cum se zbăteau a viaţă sub cel mai scump pantof al tău sau

despre urma sofisticată lăsată ofrandă peretelui

întru trecerea eternă în galeata de gunoi

lucruri din astea mă-nţelegi

mai că i-aş da dreptate

şi aş scrie despre toate astea

dacă nu mi-ar fi atât de somn

şi ca să adorm complet

mai trebuie să scriu doar

unsingurrând

aşa mi-am propus

ultima poezie

a fost în aşa hal

că m-am scârbit de toate

de mine de poezie

de mine care scriam poezia şi

de mine care nu scriam nimic

am ameţit chiar scriind asta

ultima variantă

e insuportabilă acum că citesc

doar că e prea mult biografism prea mult

minimalism mizerabilism jemanfişism prozaism

şi aşa mai departe

sau nu e destul lirism simbolism drăcism

şi încă vreun concept las spaţiu să-l umpleţi voi:

dacă ţii de cont te ţăcăneşti

şi eventual scrii o poezie ca asta

în care nu spui nimic

dar o scrii ca şi când ai bea

pentru că îţi trebe

pentru că nu poţi altfel

pentru că oricum nu contează

şi te agâţi de gestul ăsta care început

trebuie dus până la capăt

trebuie urmat până când

poezia hotărăşte îndeajuns zice

m-am lăsat terfelită destul de toţi insomniacii

maniacii beţivii aroganţii  frustraţii

îşi ia şatra şi-atunci să vezi disperare

când te trezeşti ştii deja

că ai reuşit din nou

să scrii cel mult acelaşi lucru

îţi promiţi alte bazaconii

şi treci pe nesimţite de la persoana I la a II-a

ca să aibă de ce se lega

şi înapoi de parcă ai picta de nebun

într-o barcă ce se scufundă scuipând apă pe gură

pe când  fumam o ţigară

şi-mi spuneam că va fi ultima

poezie pe care o scriu

Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.

Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.

La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.

Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.