Archive for October, 2009

Pescarul-peşte


Pescarii îşi desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului şi legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineaţa. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineaţa aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase şi crăpate ca nişte dopuri de vin refolosite, viermişorii roşii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu îşi vorbeau. Fiecare îşi pregătea în taină undiţa lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-şi studia teritoriul şi a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undiţa la peşte şi apa se undui, lăsând nişte cercuri mici şi repezi la suprafaţă.

-Eşti prea aproape de mine, spuse unul, dă-te puţin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu ştii?

După ce văzu că nu primeşte niciun răspuns, continuă să învârtă puţin iritat mulineta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi şi aruncă şi el. După 10 minute uită întâmplarea şi nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simţea grea şi tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă şi se ducea glonţ în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul de voie de nevoie, căci la primul sunet putea ieşi din cameră şi nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi şi mai tare îşi ieşea din minţi.

-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoşător, n-are nimic uman în ea… şi să ştiu că e hoţul în spatele meu, mai bine aud nişte paşi de om, decât nimicul asta. Cu hoţul poţi vorbi, şi la o adică, dacă-l vezi aşa incurabil, îi dai şi de bună voie. Mie cel puţin tăcerea nu-mi prieşte, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele şi nici n-am ştiut niciodată că le pot avea.

– Azi sper să tragă ca lumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, şi de aia s-au speriat toţi. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-şi facă treburile, măcar de s-ar fi pişat lângă un copac, ca toţi câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieşit, s-a învârtit să-şi caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune şi tu. Prostu’ de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din ţâţâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureţi rahatu’ asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aş vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e-n firea  lui şi tot aşa mai departe. Când am văzut, am dat-o şi eu cu normele U.E , că are o coţofană la noi unul alb şi coafat şi umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poţi să te pui cu prostu’? O ţinea pe a lui una şi bună. Până la urmă m-am mutat eu că şi-aşa nu prea trăgeau peştii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Aşa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai bine.

După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi, ca un peşte nehotărât ce nu ştie pe care momeală s-o aleagă prima.

Celălalt se uită preţ de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, şi îşi lipi degetul arătător de buza crăpată.

– Aaaa, nu vrei să sperii peşti, înţeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn şi se aşeză. Începea uşor să se lumineze şi dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înţelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră… toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea şi era acolo, pe scaun ca şi el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?

-Poate îi e şi lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi.

Într-un final îşi lua inima în dinţi şi-l întrebă cu un glas  tremurat, ce nu ascundea emoţia:

-Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic?

-Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse într-un final pescarul, cu o voce groasă, care suna straniu în dimineaţa aceea,  privind aiurea în depărtare.

– Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam şi mă gândeam aşa, adică un joc: că cel care prinde primul peşte câştigă, zise pe un ton vioi. Vrei?

-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză şi întrebă: Ce câştigă?

-Păi orice vrea celălalt, continuă perscarul vioi. Eu, de exemplu aş vrea nişte cafea fierbinte de la tine.

– Eu am să mă mai gândesc… spuse simplu celălalt.

-Sigur că da, răspunse, deşi îşi dăduse bine seama că n-a fost o întrebare şi în timp ce îi i risipeau silabele pe buze în ceaţa ce acum se ridicase la câţiva centimetri deasupra apei, silcul celuilalt se şi întinse curbând undiţa. Cu o mişcare elegantă, pescarul învârti maneta şi trase peştele afară. Un amărât peşte anorexic, că numai stricai uleiul pe el.

– Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult şi bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Stă cu gura pe mine, că pierd timpul şi-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaştele, nici plantele, dar mai peştii. Bine, acum pot să-ţi sugerez eu ceva? Uite îţi dau trei ţigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Şi la următorul peşte facem tot aşa. Măcar ne mai trece timpul.

-Nu am nevoie de ţigări. De mâna ta dreaptă am nevoie.

Şi în momentul acela îşi scose mâna lui mutilată de sub pelerina lungă şi cu ochii mari, fără să clipească se apropie teribil de încet, parcă nu mai ajungea niciodată, deşi înainta cu ciontul lui îndreptat spre mine ca o armă. Şi eu am vrut să ţip, dar nu reuşeam nici să zgârii noaptea aceea seacă şi fără stele. Îmi simţeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aş fi avut un cuţit pe care urma să-l înfig în el şi să aud un sfârâit ca al peştelui când îi spinteci burta şi-i scoţi maţele.

Na, acum că ţi-am spus tot, dacă prind eu următorul peşte, ghici ce o să te pun să faci?- şi râsul lui spărgea apa cu toţi peştii ei veşnic negrăitori.

Io2

Cum ai putut , Io
să închizi toate uşile
toate ferestrele
şi ba-te vân-tul frun- ze-le
Io,  şi tu ai uitat că nu mai eşti acolo
nu te mai poţi ascunde
să te legeni
nu-ţi mai poţi spune poveşti
să adormi
eşti singură de-acum Io
şi pe drum nu e niciun grăunte
să te ajute
niciun fir nu ţi se întinde
e doar ceaţă şi mult pustiu
cum ai putut să te gândeşti
că ai să găseşti păsări
acolo unde ai îngropat pene?
au putrezit Io laolată cu frunzele
din care n-au ieşit copaci
şi nu cântă nimeni
şi nu e umbră niciunde

eu plec
şi în loc de cuvinte
îţi las pietre la uşă
să ştii că am bătut
şi n-am mai găsit pe nimeni.

El a rămas pe vapor

Nu te mai aştept. Ar fi în zadar şi a început să plouă. Vinul fiert abureşte geamul. Desenez un cerc şi mă uit prin el: un câine ud fuge, autobuzul se opreşte în staţie, se ciocnesc umbrelele, eu nu am umbrelă, am uitat-o anul trecut într-un magazin, şi de deasupra nişte ochi umflaţi mă privesc. Patru ore dormite…Şi tot ce îmi amintesc e o legănare pe mare cu vaporul cât stăteam în grădină, cu ochii închişi în palme, şi pipăiam trunchiul copacului şi masa cu cănile de cafea şi nucile verzi pe care le-ai scuturat cu băţul, ne plimbam pe vaporul din lemn când a început furtuna şi ne clătinam, de abia ţinându-ne pe picioare. Eu ţipam şi râdeam în acelaşi timp. Până ce tu ai căzut alunecând pe lemnul ud şi eu încercam să-ţi leg sireturile. Mă strigai şi niciodată nu te-am iubit mai mult decât atunci când ud, pe vaporul acela mirosind a pădure după ploaie, cu fulgere ce arătau şiroaiele de apă din părul şi hainele tale rupte, iar tu împiedicându-te de-o creangă, îţi juleai genunchiul ca un copil mic şi bezmetic. Râdeai când eu am început să-ţi îngrijesc rana cu tărie, singurul pansament ce se găsea pe vaporul ăla nenorocit.

-Radu, poţi să vii, te rog? Cât face?
-3 lei. Pleci pe ploaia asta?
-Da. Plec, i-am răspuns fără să-l privesc în ochi, sunt obosită.
-Stai putin. Ţine, a uitat-o cineva mai demult aici şi nu a mai venit după ea. Ia-o, eu am umbrelă.