Archive for November, 2009

Cafeaua dimineaţa

Întârziasem. Am deschis uşa, apăsând cu grijă pe cleanţă, însă fără folos căci întreg amfiteatrul a întos capul spre mine, precum gâştele care în adormeala lor amestecată cu o indiferenţă ostentativă, se trezesc pentru o clipă ridicolă de sunetul străin, pentru a se întoarce apoi netulburate la rosturile lor. M-am aşezat pe un scaun din spate şi mi-am scos foile.
– De altfel, cunoşterea luciferică, spunea vocea blândă a profesorului, presupune detaşarea de obiect, despicându-l în două: fanicul, adică ceea ce se arată şi cripticul ceea ce e ascuns…şi obictul se transformă într-un complex de semne al unui mister. Până aici, vreo nedumerire?
Nimic nu spunea nimic. Se auzea doar scârţâitul pixurilor pe hârtii, ca sute de voci ce începeau unele peste altele, se întreceau, se înghionteau, pentru ca la răstimpuri să se odihnească şi mâinile să poată flutura a dezmorţeală. Îmi era tare somn, ar fi trebuit să trec pe la bibliotecă să-mi iau o cafea. Mă trezisem oricum cu noroc: mâna mea a lovit telefonul care a căzut din pat, aşa că m-am trezit din cauza zgomotului, că altfel orice alarmă e cântec de leagăn. Când am văzut cât de târziu era, primul gând a fost să nu mă mai duc deloc. Apoi a început o luptă cu argumente şi contraargumente, în timp ce ţineam ochii închişi şi mă înveleam tot mai mult cu plapuma. Până la urmă mi-a venit în minte imaginea profesorului, un om bătrân şi vesel, ce ne povestea când riscam prin ignoranţa noastră să lăsăm să moară şi Blaga şi Eminescu şi toţi ceilalţi. Ne povestea ciudăţenii de-ale lui, situaţii şi strări prin care a trecut: cum a fost prima dată când a călătorit el cu avionul, despre cum i s-a stricat televizorul, despre armată şi frica lui de dentist. Sunt convisă că dacă am fi dat examen din asta, rezultatul ar fi fost mai mult ca îmbucurător. Îmi părea rău că era prea puţină lume să-l asculte,iar gândul m-a ridicat din pat, am tras pe mine nişte haine şi am pornit-o spre universitate.
– Bun, continua profesorul, aşezându-se la catedră. Acum trebuie să înţelegem că acest tip de cunoştere luciferică are la rândul lui trei tipuri care ţin de varierea calitativă a misterelor: plus-cunoaşterea, zero-cunoaşterea şi minus-cunoaşterea, cea ce ne interesează cel mai mult. O să vedeţi de ce.
Mă dureau ochii de foaia albă şi încă nu scrisesem nimic. Poate era mai bine de data asta să stau doar să ascult vocea lui, care îmi suna mai straniu decât în alte zile. Treptat cuvintele se pierdeau, până să ajungă la mine se transformau în altceva şi eu simţeam pe piele nişte împunsături fine care cumva mă ghidau spre altceva, se îmbulneau culori şi imagini în faţa ochilor mei şi nu priveam nimic concret, nimic palpabil. Am început să înşir pe foaie ceva ce sămăna a litere. Auzeam, puternică şi clară vocea lui în care era ceva viu, ceva ce înota în aer spre mine şi atunci, fără nicio explicaţie, aerul s-a comprimat şi am început să vorbesc. În acelaşi timp mă uitam de la catedră la mine şi la toţi ceilalţi. Stăteam pe un scaun în fundul amfiteatrului cu foile răsfirate în jurul meu, aplecată peste bancă şi cu privirea pierdută aiurea. Nimeni nu părea să observe ceva straniu, doar eu mă simţeam diferit, însă cuvintele îmi ieşeau natural şi continuam să vorbesc despre filosofia misterelor potenţate, despre Marele Anonim şi cenzura transcendentă. Îi vedeam pe toţi cum scriu, cum îşi şoptesc din când în când şi îşi verifică telefoanele.M-a apucat un soi de râs, pe care l-am stăpânit în ultima clipă. Apoi mi s-a făcut milă de toate, de ei şi de mine, în special de mine, aşa amărâtă cum stăteam în banca aia, fără să ştiu ceva, fără să băniesc măcar ceva şi am început să le povestesc aşa aiurea, mai mult ca să uit, despre cât de greu îmi era mie să mă trezesc dimineaţa şi cum, în felul asta am ajuns să o cunosc pe Laura, care vindea cafea la buticul şcolii.
– E pauză, a spus o voce din amfiteatru şi eu mi-am şters atunci ochii sa alung somnul si mi-am băgat înapoi foile pe care nu scrisem nimic,”na că am venit degeaba la curs”, îmi ziceam, “o să trebuiască să rog pe cineva să mi-l dea să-l xeroxez”. Încă nu ma trezisem, aşa că am hotărât să trec pe la bibliotecă întâi să-mi iau o cafea şi să fumez o ţigară, să mă mai deştept că mă aştepta alt curs.

Io si surorile

În podul casei Io
n-ai voie să urci
niciodată

sunt lucruri ce
trebuie să rămână aşa
neştiute de nimeni

dar să ştii că în podul casei
păpuşile nu mai sunt păpuşi
nici bicicleta tatei nu mai e bicicletă

dacă păşesti pe prima treaptă
simţi deja un mâncărici în talpă
dar Io, să nu calci niciodată prima treaptă
a doua scârţâie şi tresari
iar la treia te ameţeşte o ceaţă plină
ţi se face somn şi nici nu mai ştii
că ai ajuns acolo
Io tu să nu începi să uiţi
să cobori treptele înapoi cu spatele
să nu te ţii de balustradă

dar Io, să nu mergi niciodată în pod
căci dincolo de uşă e Păzitorul
şi nimeni, niciodată
n-a trecut de el.

Între trezie şi moarte

Era a nu ştiu câta oară când Maia îmi trimitea mesaje de felul asta. După primul, am alergat într-un suflet la ea acasă. Nu era. Am găsit-o o oră mai târziu, îngheţată şi vorbind cu doi câini, care se tolăniseră uzi şi bolnavi la picioarele ei. Am luat-o de acolo, în primul bar unde am comandat două ciocolate calde şi aşteptam. Aşteptam o explicaţie, un răspuns, să-mi spune orice, numai să treacă, să scap din coşmarul asta. „De ce, de ce ai vrut să faci asta? Cum ai putut te-ai gândit că asta e calea? „Nu ştiu”, îmi răspundea ea zâmbind trist şi absent, şi totuşi cu ochii ei negri atintiţi la mine şi eu mă împiedicam întotdeauna de privirea asta a ei şi uitam orice aş fi vrut să-i spun. După vreo oră jumătate, ne-am dus acasă la mine cu taxiul. Niciun cuvânt despre rătăcirea ei, mi-a povestit în schimb de o colegă care avea o pisică ce tocmai fătase şi mă ruga să luam şi noi un puiuţ că dacă nu o să-i arunce la tomberen. A fost frumos, una dintre nopţiile acela în care ne încolăceam unul-ntr-altul şi din îmbrăţişarea noastră ieşeau aburi ca dintr-un vin fiert cu scorţişoară. A doua zi a plecat devreme, înainte să mă trezesc. Mă gândeam la noaptea trecută, la Maia, la hoinăreala ei şi mi-am spus că a avut un moment prost, că nu aveam de ce să mă îngrijorez prea mult.
A doua oară când am primit acelaşi mesaj, m-am alarmat. Eram disperat. Mă gândeam că sunt un prost, că n-am insistat să-mi spună „de ce”, că n-am luat-o în serios. Îmi venea să mă arunc de pe geam, vorbeam singur prin casă şi-mi reproşam câte-n stele. În timpul asta o sunam ca un nebun la telefon. Nu răspundea şi eu simţeam că-mi pierd minţile. Am ieşit aproape dezbrăcat în stradă, m-am lovit oamenii din drumul meu, am călcat în bălţi şi într-un căcat de câine. La câini mă duceam şi eu. Acolo unde o găsisem şi prima dată. Numai că ea nu mai era acolo şi câinii au început să mă latre. Mergeam pe străzi ca un nebun. Mâinile mi se păreau scurte, distanţele îngrozitoare, picioarele butuci. Plângeam şi bestemam tot ce-mi ieşea în cale. „Maia, Maia mea, Maia”- spuneam încontinuu, de sute şi sute de ori. Apoi mi-am amintit de Dumnezeu şi am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc. De la „precum în cer aşa şi pe pământ”, săream altundeva, nu puteam să-mi amintesc cuvintele şi mă uram mai mult decât oricând. După două ore, am ajuns în faţă scării. Eram într-o stare jalnică. Când am urcat scările, Maia era acolo, ghemuită, cu un aer inocent, ca o pisică perversă. M-am uitat la ea, îmi venea s-o bat, aveam o poftă nebună să-i trag măcar câteva palme. Am trecut pe lângă ea, fără s-o ating şi am intrat în casă, lăsând uşa crăpată. A intrat cuminte după mine şi aştepta. Voiam să urlu, dar privind-o mi-a trecut. Ochii ei negri mă opreau, parcă eram ţintuit în cuie şi nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia parcă tocmai ieşită dintr-un somn adânc. Mă bucuram totuşi, mă bucuram aşa de mult. Mi-a spus că nu ştie ce a apucat-o, că aşa i-a venit, că îi pare rău. Îngheţat cum eram, am îmbrăţişat-o toată, ore întregi: i-am îmbrăţişat picioarele, pulpele cărnoase şi sânii reci şi gâtul şi pielea albă şi tăcerea ei moale şi patul ne-a primit cald şi umed, îmbrăţişându-ne ca pe doi copii ai nimănui.
Ştiu că dacă o să mă opresc vreodată din căutare, Maia n-o să mai fie Maia, nici eu n-am să mai fiu eu, după cum ştiu prea bine că numai pentru că o caut ajung la ea, acolo unde ea nu mă lasă, acolo unde mi se neagă. Că tot ce-mi rămâne e tocmai momentul în care în sfârşit o regăsesc după atâtea şi atâtea nopţi, atunci când începe îmbrăţişarea noastră sub noaptea grea. Pentru asta nu pot s-o omor pe Maia, care de abia mai există, ca o lumânare pusă la morţi ce din clipă în clipă se va atinge cu apa. Pentru asta nu pot să-i dau drumul şi n-am să-i dau drumul niciodată. Dar în acelaşi timp, ştiu că după ce o să termin de scris, o să plâng două ore în patul mare şi gol care o să mă primească ca pe un copil al nimănui.

Cuvintele izbite de perete

Să facem din ele un zmeu
aşa spui de fiecare dată
când deschizi fereastra dimineaţa
să iasă mirosul nostru pe geam
să intre în plămânii bătrânilor

gramădiţi pe covor
să mâncăm biscuiţi
ca şi când asta ar împiedica ceva

să-l ridicăm pe plajă
uneori dormeam la prânz
eu aşteptam
mângâierile tale de peşte ce se zbate pe uscat
le uitai în scurta distanţă dintre noi
alergai în vis
simţeam fuga ta şi privirea fiecărui om
care mă pândea din ochii tăi
atunci adormeam şi eu, obosită de tine
de mirosul tău greu de apă stătută

dacă zboară să plecăm să uităm
toate cuvintele astea izbite de perete
care într-o zi fără vânt se vor îneca în mare.

Oglindă, oglinjoară, cine-i preşedintele cel mai bun pentru ţară?

Din nou, încă o dată şi a nu ştiu câta oară, Băsescu, ne-a arătat până unde poate să coboare în hăul dantesc din care se întoarce întotdeauna liniştit, afişând zâmbetul lui tâmp, dar victorios, de Odiseu întors miraculos de pe mare, fără flotă bineînteles, dar şi cu creierul categoric ameţit de sirene.
Orice om întreg la minte care a văzut confruntarea dintre el şi Crin Antonescu, poate da cel puţin un răspuns la întrebarea: Oglindă, oglinjoară, cine-i preşedintele cel mai bun pentru ţară? Să fie Băsescu? Pe lângă faptul că unele răspunsuri au fost penibile, de parcă întrebările ajungeau distorsionate la el sau le modifica el în mers ca deux ex machina ce este, pe lângă faptul că spre sfârşit i-a obosit bibilica şi mai citea omu de pe foaie, (Se poate oare să se prezinte el fără tema făcută conştiincios de acasă, fără să iscodească puţin cu privire la întrăbări, să fie el spontan?), a apelat, pentru a domina un schimb de replici, pe care nu era în stare să-l câştige într-un alt mod, la cea mai josnică modalitate, atacând drama trăită de Crin Antonescu cu privire la prima sa soţie. Astfel de la discuţia despre modelul de femeie “păsărică”, (beauty with no brain)promovat de către Băsescu, învârtind pe degete aceleaşi mosoare, răspunde că numărul femeilor pe care le ai acasă e un raţionament imbatabil în favoarea respectului ce-l are pentru sexul frumos, continuând cu argumentul că el e un bărbat “căruia nu i s-a întâmplat niciun incident dramatic în care să-şi lase soţia singură şi să ajungă în situaţii dificile”, după care le-a îndemnat pe dl. Antonescu să-şi ceară scuze pentru jignirea adusă.
Asta e Băsescu şi ne-a dovedit-o de mii de ori până acum: un om total dezumanizat şi cu obsesia de a controla totul. Bineînteles că a doua zi a negat vehement acuzaţia, că doar asta e media- inventează, răstălmăceşte, interpretează, scoate sensuri la care el nici nu visa că el nici nu cunoştea trecutul candidatului advers, această poziţie de victimă prinsă în plasa jurnaliştilor netrebnici care îşi permit să “inventeze una dintre cele mai mari mizerii”.
Până aici a ajuns Băsescu, să vedem unde vom ajunge noi. Ne vom afunda in glodul infernului, sau vom întrezări măcar lumina palidă a purgatoriului?

Din jurnalul pe care nu-l ţin

Noaptea  asta blestemată  se târăşte ca un melc şi eu o urmez pe dâra umedă şi lipicioasă, scârbindu-mă şi mai mult în aşteptarea celei de mâine.  Mi-am luat pastilele acum 20 de minute, aşa că nu voi adormi prea curând. Nu pot şi nu vreau să mă gândesc la ziua de mâine şi totuşi mai sunt doar câteva ore, amărâte şi chircite undeva sub în burta de negură a nopţii ăsteia perfide.

Aş putea să mă gândesc la cum râd cei dragi mie. Asta obişnuiam să fac cât stăteam în pat ca să adorm. Începeam şi  mi-l imaginam pe tata. Apoi încercam să-l văd într-un moment când râde de se prăpădeşte, dar culmea  nu îmi vine inaginea asta acum…Terminam de obicei prin a râde şi eu. Treceam în revistă pe toţi din familie, apoi mă gândeam la  prietenii apropiaţi şi la toţi ce-mi veneau în minte. Ajungeam la două rezultate, ori începeam şi eu să râd nebuneşte, ori adormeam în zelul meu de a-mi aminti cât mai multe figuri.  Vedeam cum li se micşoareză ochii, apoi vin gesturile caracteristice fiecăruia: unii se lovesc cu palma peste genunchi, alţii bat din palme, se leagănă înainte şi înapoi, sau deschid mare gura şi atunci închid de tot ochii,  alţii pun mâna la gură. Unii au un râs plin, greu, alţii râd şoriceşte, cu voci subţiri sau groase, unii ca găinile, alţii mai timid, unii clopoţel sau zguduitor,  cu intensităţi diferite. ..Însă toţi râd sincer Asta îmi face bine.

E patru, e linişte şi capul meu greu.  E bine,  e atât de bine că o să  adorm imediat şi am reuşit, bine că am reuşit sa nu ma gândesc la ziua mizerabilă de mâine.

Unde e Ioana?

Moto:”Şi tot ce e trup omenesc va purcede
să mai înveţe o dat’ poveştile uitate ale sângelui” L. Blaga

Mâinile mele strângeau gâtul îngrozitor de alb. Unghiile negre mi se umpleau de carnea fragedă ca a unui măr cules dimineaţa din grădină. De sub ele vedeam cum ies viermi roşii ce se târau, la început mâncând pielea, apoi muşcând de-a binelea, hămăsiţi. Pătrundeau tot mai adânc şi în buricul degetelor şimţeam o gâdilitură: zeama roşie curgea încetişor. Începusem să plâng fără să ştiu şi capul mă durea îngrozitor. Aveam o imediată senzaţie de căldură în tot corpul. Mă înfuriasem pe mine şi pe viaţa mea de rahat, pe toată lumea şi strângeam şi mai tare, gâtul acela enervant de alb, cum ai strânge un pui de raţă în menghină. Mă agăţam cu disperare de acest gest mecanic ce trebuia dus până la capăt. Priveam ochii în care se cuibărise o frică mută, o frică ce ajungea să fie durere surdă de-abia în ochii mei. M-am gândit imediat la vitele de la abator care înaintând pe bandă presimt răceala cuţitului viclean ce caută locul cel mai cald: beregata scăldată de aburul ce le ieşea pe nări. Apoi imaginea s-a schimbat brusc. Mă revedeam înotând în ocean: fără nicio putere, cu mâinile ca nişte mături rupte ce încercau împotrivirea. Mă ducea tot mai departe, plămânii mi se umpleau treptat de apă şi dintr-o dată: mâna salvatoare de care mă agăţasem şi pe care o strângeam cu toată puterea. Ea demult nu mai răsufla şi eu strângeam în continuare şi mă salvam din oceanul ăla blestemat ce mă îneca.
De aici încolo a urmat nenorocirea pe care vi-o puteţi imagina fără mare greutate.
Aşa s-a petrecut întocmai, reluai eu, privind apoi absent, dincolo de creionul ce mă scotea din sărite cu isteria lui, dincolo de zelul bărbatului care se afla în faţa mea şi-şi lua notiţe ca de la un mare cărturar. Nici nu voiam să mă gândesc la toate aberaţiile pe care le nota, că-mi venea direct să vomit.
– Puteţi să reluaţi mai explicit toată acţiunea în sine?, îmi spuse pe o voce blândă şi răbdătoare.
Cotrobăiam să mai găsesc ceva, să-mi reîmprospătez memoria, dar pe măsură ce mă strofocam, uitam tot mai mult. Ce naiba era aşa mare lucru de spus, că doar am spus clar şi răspicat şi prima oară?
– Purta o cămaşă în carouri, zic eu, timid şi uşor amuzat. Şi era dată pe buze cu un ruj tare roşu. Mă înnebunea rujul ăsta al ei.
-Aşa, şi ce aţi gândit în acel moment? Fără sfială, orice detaliu ajută, îmi spuse, şi eu mă simţeam ca un elev nătâng, scos la răspuns şi îmbiat să zică ceva, orice, chiar şi bălării. Important era doar actul în sine şi intenţia, ce presupunea totuşi un anumit efort, mai ales din partea mea. Era de zece ori mai greu să spui aiureli cu sens, mai ales când nu ştiai nimic. Îmi era cald şi mă moleşisem destul de tare, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să spun ce mi-o trece prin cap. Bun.
– Păi, îmi venea direct s-o dezbrac, zic eu gândindu-mă la culoarea ce încă îmi dădea palpitaţii. Îmi mai amintesc că televizorul mergea, era dat destul de tare, pe un canal din ăsta de ştiri. Era o ştire ciudată despre un prost la care au intrat noaptea hoţii în casă şi el s-a pus să le dea o lecţie, că dacă se prefăcea că nu-i, sau că doarme, şi-i lăsa în plata lor, poate scăpa. Aşa, a ajuns în comă la spital şi cu banii luaţi. Începeam să mă încălzesc de-a binelea, transpiram şi am întrebat dacă se poate deschide geamul.
-La spital am cunoscut-o prima dată şi pe Ioana, am continuat eu. Urma să-şi pună mâna în ghips şi urla ca toţi dracii de durere pe holul spitalului, cât eu încercam să citesc domol un ziar, dar mă poticnisem la prima frază de minute în şir. Până la urmă, m-am dus să caut o asistentă şi am început să ţip şi eu la ea, să facă naibii odată ceva în afară de a plimba cafele, că sunt oameni aici cu probleme sau ea n-are urechi? Am observat cum în jurul meu s-a făcut linişte, nici Ioana nu mai ţipa, şi eu m-am pus să-mi recitesc articolul. Aşteptam şi eu, cu o trimitere în buzunar să-mi facă cineva nişte analize. Pe Ioana au luat-o în primire imediat şi când a ieşit, după vreo oră, eu tot mai aşteptam pe banca cu ziarul la aceeaşi pagină. Se strănuta şi se tuşea în jurul meu, pe toate cele opt voci, din ce în ce mai grotesc că-mi venea să le îndes la toţi hârtie pe gură şi pe nas. Copii plângând şi mame isterice, bătrâni consefându-se cui apucau, o ambianţă numai bună pentru a citi despre gripa porcină, despre antidotul-mincină şi tot tacâmul. Atunci ea s-a aşezat lângă mine, mi-a spus că sunt un dobitoc, dar că-mi mulţumeşte şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea în plimbare până la un magazin unde lăsase nişte plase. Oricum mai lipsea destul până să se ajungă la incredibilul număr 42. De unde era să ştiu că s-au dat numere de la şase dimineaţa? În fine, plec cu ea, ce altceva mai bun aveam de făcut. Şi asta a fost, aşa am cunoscut-o.
Creionul nu înceta să scrâşnească. Îl vedeam cum dansează pe foaie, o foaie care creştea ameninţător, ajungând la dimensiuni halucinante, iar scârţâitul se trasnsformă într-un fel de flamenco trist şi răguşit. Eu eram ud, ud tot şi năucit, pe fotoliul acela în care mă adânceam din ce în ce mai mult…
Prin faţa ochilor mi se pendula o luminiţă. Clipeam. Deasupra mea se aplecau nişte figuri şi am descifrat-o prima pe a mamei care plângea şi mă strângea tare de mână.
– Ce s-a întâmplat?, întreb eu cu un glas ce de abia mi-l recunoşteam
– Eşti în spital, dragul meu, nu-i nimic, e totul bine, îmi răspundea mama printre lacrimi, te-ai trezit, am ştiut eu că o să vii înapoi la mine, am ştiut. Făcu o mică pauză, în care mă sărută de vreo câteva ori pe fiecare obraz, apoi continuă, ţi-au spart apartamentul şi au intrat la furat. Nu-ţi mai aminteşti?
Mi se perindau unele imagini prin faţa ochilor, ca dintr-un film vechi şi cu banda arsă pe alocuri.
-Scumpul meu, le-ai ţinut pieptul cât ai putut, dar las’ că avem noi timp mai încolo şi pentru astea.
Mă durea îngrozitor. Mi-am dus mâna instinctiv şi am simţit o pânză care luase forma capului meu, iar mâna îmi era moale şi fără putere.Eram obosit. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut un pat identic cu al meu în care stătea liniştit şi cuminte ca un sugar ce tocmai primise laptele cald, o mahala de om. Puţin mai încolo asistenta vorbea în şoaptă cu un poliţist. Am vrut să întreb ceva, dar mi-au atras atenţia mâinile lui îngrijit aşezate pe lângă corp cu degete groase şi unghii lungi şi ascuţite, ca ale unui chitarist ce trebuie să pişte coardele cu ferminate. Am rămas privind tâmp omul acela cu expresia lui calmă, până când ochii au început să mă usture şi lacrimile îmi udau obrazul şi perna.

Io şi râul

Ai făcut din ziare vaporaşe
şi ai plecat în picioarele goale
să le dai drumul pe râu
căci fiecare va salva un înecat
aşa îţi vei răscumpara greşelile

pentru fiecare salvat arunci
câte-o piatră
ca schimb râului

Mâine Io,
când ai să te duci la râu
vei fi tu piatra din urmă
şi din picioarele tale desculţe
vor creşte alge

atunci Io,
voi trimite vaporul
pe nu l-ai mai terminat.

Io

Lasă, Io,
lasă să cadă ploaie
să se facă noroi
şi aşteaptă
sapă o groapă mare
dar nu pune frunze deasupra
plângi apoi
plângi, dar singură
nu-ţi fie teamă de ce cei ce au să te întrebe
scoate toate rădăcinile putrede
şi înconjoară-te de mirosul lor
nu privi păsările nu-ţi fie frică
aruncă-te în groapă
şi pune rădăcinile înapoi,
îngroapă-le din nou în pământ
cât mai adânc
cât mai adânc

Să-mi fie mai uşoară aşteptarea

Când eşti idiot, n-ai de ales. Trebuie să-ţi bagi minţile la cap şi să mergi mai departe. Că dacă nu, se numeşte că eşti prost de-a binelea. Nu am chef de nimic, totuşi mi-aş face măcar un ceai. De fapt ar trebui doar să încălzesc nişte apă şi să mut plicul din cana veche. Trebuie să spun să-mi mai trimită de acasă. Sau aş putea pur şi simplu să dau drumul la robinet la apa fierbinte până s-o încălzi şi să o torn direct. Ce rost are să mă complic cu oala, să mă mai trambalez şi până la bucătărie, să aştept să fiarbă, acolo dau de vreun gândac pe aragaz, mi se face direct scârbă şi mă las pabugaşă. Aşa că dacă ajung la acelaşi rezultat, măcar să mă scutesc de nervi şi timp pierdut inutil până la bucătărie şi-napoi. Plus că mai cine ştie cu cine mă întâlnesc şi o să trebuiască să fac conversaţie. Nu m-a sunat azi şi ştiu că nici nu o mai sune. „Totuşi nu e aşa de târziu” ,îmi spun pentru încurajare.  Şi dacă vine tot ca naiba e totul. Azi de urât ce mi-a fost, nici măcar nu mi-am făcut duş şi părul îmi stă ca curu. Bate la uşă.
-Da, zic eu, totuşi destul de sigur. În prag,  Denisa. Aranjată,  machiată, cu părul mirosind frumos, cizme de piele în picioare peste blugi. Eu- în pijamale, cu un tricou cu trei numere mai mare.
– Ceau Maia, auzi tu ai un ac cu aţă neagră? Că mi s-a desfăcut vesta în spate. Şi se întoarce să-mi arate.
-Da. Unde pleci?, o întreb eu, câutând plăsuţa mică în care îmi ţineam acareturile. Ea deja zâmbeşte. Eu deja mă enervez.
– Păi, la festivalul filmului francez, îmi zice, parcă de abia aştepând să-i pun întrebarea, să nu se dea ea de gol din prima, că asta se numeşte că se laudă şi ea…fiinţă modestă, nu se laudă singură.
-Şi, cu cine mergi? Zic, după o pauză lăsată dinadins să văd, dacă-mi zice ori ba.
-Merg cu un marocan. E fain tipu. Şi aşa drăguuuţ. L-am cunoscut săptămâna trecută când am ieşit in Cafe Cream. A venit la mine, am vorbit numai în franceză, mi-a povestit cum e pe acolo, din astea. Na, bine, hai că mă duc, că nu vreau să întârzii. Vin în 5 să-ţi dau acul. Poate îţi mai povestesc altă dată că acum nu am timp, şi deschise uşa să plece.
-Poţi să mi-l dai şi mâine, adaug eu pe un ton de plictiseală maximă.
Şi cum ziceam, când eşti idiot, n-ai de ales. Te fraieresc toţi şi apoi rămâi meditând la cât de idiot ai fost. Asta e tot ce-ţi rămâne. Restul e Disney Land. Nu ştiu nici de ce-mi mai bat capul, că de venit tot n-o să vină oricât m-aş gândi eu de mult. Oare s-o sun pe Alina s-o rog să doarmă la mine? Şi dacă vine, mă vede în ce hal sunt şi imediat îmi face o morală cât pomelnicu că nu-i la psihologie degeaba, de scap numai dcacă o întreb de Marius al ei.  Şi mi-e lehamite să aud aceeaşi poveste over and over again, cu Marius care e băiatul perfect: florii la prima întâlnire, simţit, îi plăteşte biletul în tramvai, nu comentează când întârzie juma de oră şi el stă în frig, cadouri de Crăciun, de Paşte, de ziua ei. Cică e iubire mare şi asta e cam plictisitor. Iar bate la uşă. Strig un “da” răspicat din pat. Denisa deschide uşa. Parcă îi spusesem să mă mai scutească cu acul ei, în fine.
-Uite acul, mersi. Eu am plecat, îmi zice. E bucuroasă, o văd. Arată şi bine, ăsta-i adevărul.
– Bine, distracţie, îi zic şi eu mai mult ca să spun ceva. Mai aruncă un mersi şi îşi strânge buzele la mine în semn de pupat. La asta nu i-am mai răspuns. Poate ar trebui să ies şi eu pe undeva. Îmi cam vine cheful. Pe cine să sun? Hai că-l sun pe Mihai. Ăsta e un tip, îndrăgostit de mine de vreo doi ani. Un băiat de treabă de altfel, parcă prea cuminte şi timid şi prea se uită numai la mine. Dar câteodată e plăcut să ieşi cu el. Eu beau bere,  el suc,  şi vorbim despre filme. Dar nu în genul „ţi-a plăcut ăla ori ba”. Discuţii serioase, el citeşte cronici,  se intereseaza,  ştie multe. Eu îl contrazic uneori numai de dragul discuţiei, argumente şi contrargumente, până o luăm pe cărări. Eu de la a treia bere mă ameţesc şi atunci îmi vine să-l sărut. Uneori chiar o fac, dar a doua zi parcă îmi pare rău. Asta înseamnă că vreo două săptâmâni nu ne mai vorbim. El ştie care-i povestea cu mine, asta îmi place, că nu trebuie să dau explicaţii. Cred că o să-l sun. Să termin o dată cu aşteptarea asta, groaznic lucru stai şi să aştepţi.