Între trezie şi moarte

Era a nu ştiu câta oară când Maia îmi trimitea mesaje de felul asta. După primul, am alergat într-un suflet la ea acasă. Nu era. Am găsit-o o oră mai târziu, îngheţată şi vorbind cu doi câini, care se tolăniseră uzi şi bolnavi la picioarele ei. Am luat-o de acolo, în primul bar unde am comandat două ciocolate calde şi aşteptam. Aşteptam o explicaţie, un răspuns, să-mi spune orice, numai să treacă, să scap din coşmarul asta. „De ce, de ce ai vrut să faci asta? Cum ai putut te-ai gândit că asta e calea? „Nu ştiu”, îmi răspundea ea zâmbind trist şi absent, şi totuşi cu ochii ei negri atintiţi la mine şi eu mă împiedicam întotdeauna de privirea asta a ei şi uitam orice aş fi vrut să-i spun. După vreo oră jumătate, ne-am dus acasă la mine cu taxiul. Niciun cuvânt despre rătăcirea ei, mi-a povestit în schimb de o colegă care avea o pisică ce tocmai fătase şi mă ruga să luam şi noi un puiuţ că dacă nu o să-i arunce la tomberen. A fost frumos, una dintre nopţiile acela în care ne încolăceam unul-ntr-altul şi din îmbrăţişarea noastră ieşeau aburi ca dintr-un vin fiert cu scorţişoară. A doua zi a plecat devreme, înainte să mă trezesc. Mă gândeam la noaptea trecută, la Maia, la hoinăreala ei şi mi-am spus că a avut un moment prost, că nu aveam de ce să mă îngrijorez prea mult.
A doua oară când am primit acelaşi mesaj, m-am alarmat. Eram disperat. Mă gândeam că sunt un prost, că n-am insistat să-mi spună „de ce”, că n-am luat-o în serios. Îmi venea să mă arunc de pe geam, vorbeam singur prin casă şi-mi reproşam câte-n stele. În timpul asta o sunam ca un nebun la telefon. Nu răspundea şi eu simţeam că-mi pierd minţile. Am ieşit aproape dezbrăcat în stradă, m-am lovit oamenii din drumul meu, am călcat în bălţi şi într-un căcat de câine. La câini mă duceam şi eu. Acolo unde o găsisem şi prima dată. Numai că ea nu mai era acolo şi câinii au început să mă latre. Mergeam pe străzi ca un nebun. Mâinile mi se păreau scurte, distanţele îngrozitoare, picioarele butuci. Plângeam şi bestemam tot ce-mi ieşea în cale. „Maia, Maia mea, Maia”- spuneam încontinuu, de sute şi sute de ori. Apoi mi-am amintit de Dumnezeu şi am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc. De la „precum în cer aşa şi pe pământ”, săream altundeva, nu puteam să-mi amintesc cuvintele şi mă uram mai mult decât oricând. După două ore, am ajuns în faţă scării. Eram într-o stare jalnică. Când am urcat scările, Maia era acolo, ghemuită, cu un aer inocent, ca o pisică perversă. M-am uitat la ea, îmi venea s-o bat, aveam o poftă nebună să-i trag măcar câteva palme. Am trecut pe lângă ea, fără s-o ating şi am intrat în casă, lăsând uşa crăpată. A intrat cuminte după mine şi aştepta. Voiam să urlu, dar privind-o mi-a trecut. Ochii ei negri mă opreau, parcă eram ţintuit în cuie şi nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia parcă tocmai ieşită dintr-un somn adânc. Mă bucuram totuşi, mă bucuram aşa de mult. Mi-a spus că nu ştie ce a apucat-o, că aşa i-a venit, că îi pare rău. Îngheţat cum eram, am îmbrăţişat-o toată, ore întregi: i-am îmbrăţişat picioarele, pulpele cărnoase şi sânii reci şi gâtul şi pielea albă şi tăcerea ei moale şi patul ne-a primit cald şi umed, îmbrăţişându-ne ca pe doi copii ai nimănui.
Ştiu că dacă o să mă opresc vreodată din căutare, Maia n-o să mai fie Maia, nici eu n-am să mai fiu eu, după cum ştiu prea bine că numai pentru că o caut ajung la ea, acolo unde ea nu mă lasă, acolo unde mi se neagă. Că tot ce-mi rămâne e tocmai momentul în care în sfârşit o regăsesc după atâtea şi atâtea nopţi, atunci când începe îmbrăţişarea noastră sub noaptea grea. Pentru asta nu pot s-o omor pe Maia, care de abia mai există, ca o lumânare pusă la morţi ce din clipă în clipă se va atinge cu apa. Pentru asta nu pot să-i dau drumul şi n-am să-i dau drumul niciodată. Dar în acelaşi timp, ştiu că după ce o să termin de scris, o să plâng două ore în patul mare şi gol care o să mă primească ca pe un copil al nimănui.

Advertisement