Archive for January, 2010

Asteptarea

Tremuram la marginea drumului uzi, muraţi, obosiţi şi ne rugam să mai treacă vreo maşină, să ne ia cineva şi pe noi cineva. Cum a început ploaia toţi au dat naibii concertul şi s-au năpustit cât mai repede la maşini.

-Cineva tot o să ne ia, îmi spunea Andrei clănţănind, dar nu prea îmi venea să-l să-l cred.

-O să ne ia pe naiba, o să stăm aici şi o să îngheţăm de frig. Ai măcar o lanternă?

-De unde să am?

-Cât crezi că ne ia să coborâm pe jos? întreb eu, deşi mi-era groază să ştiu.

-Habar n-am, câteva ore, mult oricum, îmi răspunde gândindu-se la altceva.

Din depărtare se vedea lumina unor faruri printre copaci

-Vine una, fii pe fază acum!

Întindem amândoi mâinile în aer şi aşteptăm cu teamă. Dacă nu opreşte nici asta? Dacă nu ne mai ia nimeni? De frică închid ochii şi îmi las mâna fără voinţă să-mi atârne cumva afară din mine. Andrei mi-o strânge pe cealaltă. Şi lui îi e frică.

Simţim doar o rafală de vânt rece peste obraz.

– Nu înţeleg oamenii ăştia, fir-ar să fie de nemernici, nu ne-ar lua defel, zic eu revoltată

– Poate nu ne-au văzut, spune Andrei cu resemnare, sau poate nu mai aveau loc.

– Nu ne-au văzut pe naiba…Andrei, ţip eu scuturându-l de mână, uite alta. Se vedeau copacii slabi şi înalţi luminaţi pe rând. Întindem iar mâinile în aer. Aud cum foşneşte pădurea, cum bate vântul şi sper. Aproape că zic o rugăcinune în cap, dar de emoţie nu mă pot concentra la nimic.

Deschid ochii. Maşina de politie opreşte în faţa noatră. Suntem salvaţi

-Bună ziua, spune eu repede deşi era deja înspre noapte, vă rog mult nu ne puteţi lua şi pe noi până în sat?

-Nu coborâm în sat, îmi răspunde poliţistul, dăm o tură pe aici şi apoi urcăm pe munte.

-Sună bă pe Mişu că asta stă în sat, spune cel de la volan. Dă-i prin staţie că poate n-a coborât încă.

-Am vorbit eu cu el, a cobărât de vreo oră, îi răspunde primul.

Căcat. Deja nu mă mai puteam concentra să ascult nimic. Andrei a mai întrebat ceva, mie îmi era clar. Disperarea creştea şi cu ea odată neputinţa, teama, înjurăturile.

O altă maşină se vede, speranţa creşte iar uşor, poate asta o să ne ia, poate o să le să facă milă. Andrei mă trage de mână până intrăm de-a dreptul pe drum. Opreşte motorul şi maşina de poliţie. Poliţistul vine înspre noi şi face semn maşinii să oprească. Şoferul deschide geamul de la manivelă şi eu simt că mor de nerăbdare.

-Bună seara, spune pe un ton grav poliţistul. Coborâţi în sat? Vă rog să-i luaţi şi pe copiii ăştia.

-Doamne ajută, îmi scapă mie fără să vreau. Încerc să aud răspunsul bărbatului din maşina oprită, dar îmi dau seama că nu e de bine. Când trec pe lângă noi, văd în spatele maşinii mare înghesuială. Poliţistul ne explică, nu mai are rost oricum. Ne promite totuşi să anunţe prin staţie  colegii în caz că mai coboară vreunul, dacă nu, ne sfătuiesc să nu coborâm pe jos, ci să mergem vreo 5 kilomentri de la intersecţie în dreapta unde e o cabană.

-Andrei ce ne facem? întreb eu.

-Eu zic să mai aşteptăm puţin scumpa. Mai puţin. Cineva tot o să ne ia. Mi-a zis că poate mai coboară maşini.

-Andrei, nu mai coboară nimeni, nu vezi? Şi dacă coboară deja nu ne mai văd. Numai dacă ne punem în mijlocul drumului.

-Hai scumpa, ai încredere. Uite s-a oprit şi ploaia. Mai ai ţigări? Aprinde-ţi una şi linişteşte-te.

Mi-era atât de frig că mâna îmi tremura pe bricheta şi nu reuşeam să-mi aprind ţigara..

-Andrei, mă dor picioarele şi mi-e frig.

Niciun răspuns.

-Andrei, mi-s  hainele ude.

Nimic. La ce mama naibii se gândea?

-Andrei, ţip eu disperată, fără să mai ştiu ce să-i zic.

– Măcar l-am văzut pe Garbarek, zice el trist, dar calm.

– Dă-l mă naibii şi pe ăsta. Festival de jazz ne-a trebuit nouă!

-Ăia nu se întrebă de ce naiba nu ajungem? N-ai numărul lor?mă înttreabă Andrei.

-N-am şi nu cred că le pasă. Din moment ce am le-am plătit….îi doare fix în cur, zic eu supărată.

Se făcuse noapte. Bătea vântul şi copacii se scuturau făcându-ne pielea de găină. Îmi aprind ultima ţigară şi caut  in geanta după sticla de cafea. Sorb o gură şi mă gândesc cât de bine ar fi fost să avem nişte votcă cu noi.

-Auzi, am o idee, spun eu aproape vioie,  hai să mergem acolo unde îşi pun ăştia corturile. Poate stau în jurul focului şi na…le spunem care-i treaba şi ne primesc şi pe noi. Hă? Nu poate să fie departe. Ce zici?

Soluţia mea nu era tocmai proastă, doar că îmi era  nu ştiu cum. Nici nu ştiam prea bine unde îşi pun corturile, dar auzisem că trebuie să fie şi din ăştia şi încă mulţi. Şi dacă dorm toţi, nici măcar un poţi să baţi la uşă. Ce naiba faci? Să intri aşa în cortul omului e de-a dreptul nesimţire.

-Andrei, hai să mergem acum să-i căutăm, până nu se culcă, zic eu pregătită să merg oriunde, numai să se termine aşteptarea.

-Prin pădure? Eşti întregă la cap?imi spune el enervat.

-Ăăăă…intrăm doar puţin şi dacă nu vedem urmă de ei, ne întoarcem imediat, spun eu deşi la variantă că ne-am putea pierde de mama focului nu mă gândisem.

– Hai, nu vorbi prostii, s-a răstise el la mine, tu nu-ţi dai seamă că dacă pierdem drumul putem să ne luăm adio

– Da, atunci de ce naiba nu vii tu cu o idee mai bună? Hai, zi ce facem. Stăm aici până dimineaţă nu? La urma urmei tu ai insistat să venim la festival şi aşa mai departe.

-În cel mai rău caz încercăm să căutăm cabana aia.

Am început să ne învinovăţim unul pe altul, ceea ce nu era tocmai rău: nu mai simţeam frigul şi nici apa din pantofi.

O altă lumină, de data asta mai puternică, se vedea în depărtare. Am rupt brusc cearta şi ne-am strâns mâinile.

– Asta e scumpa, fii atentă!

Eram pe poziţii. Chiar zâmbeam. După ce ia curba, văd ambulanţa. Se opreşte în faţa noastră.

– Andrei vorbeşte cu şoferul, eu stau mai la o parte şi nu cutez să ridic capul. Înţeleg că ne ia. Îi explică lui Andrei ceva  şi deschide uşa din spate. Nu mai intrasem în nicio ambulanţă până atunci. Nici nu am timp să mă bucur. Urc şi rămân înlemnită. Nu pot să mă mişc din loc. Pe patul din stânga un om acoperit de un cearsaf. Mort. Decedad. Îi poţi bănui lejer trupul. Pe banca din dreapta o femeie încă tânără cu doi copii mici. Ea are capul înfăşurat în fular şi o geacă mult prea mare. Cei doi băieţei se înghesuie în ea şi ne privesc în ochi fără sfială. Nu spun nimic, nu întreb nimic. Andrei mă împinge, apoi rămâne şi el nemişcat câteva clipe. Ne aşezăm pe bancă. O fi soţia? Sau şi ei ca noi au făcut autostopul? Mă uit la Andrei, se uită la mine. Nu spunem nimic. Suntem amândoi morţi de oboseală. Maşina porneşte din loc şi observ că trebuie să mă ţin de bancă să nu mă pic. Mortul se clatină şi el, în stânga şi-n dreapta, după curbe. Închid ochii. Suntem cu caprele în pădure. Mai puţin şi ajungem în poieniţă. Acolo e lumină şi soare mult. Andrei taie cu briceagul o creangă şi începe să o ascută. Apoi mai face una la fel. Eu mă duc să caut lemne. Punem de un foc, scoatem şunca şi cartofii şi ouăle fierte pe un şervet. Andrei ia şunca şi o înţeapă în mijoc. O pune deasupra focului. Fac şi eu la fel, apoi o duc zâmbind la nas şi o miros prelung. Când deschid ochii viermi albi, mari şi groşi de-un deget se plimbă pe ea şi încep să urce şi pe mine. Ţip.

– Scumpa, linişteşte-te. Ajungem imediat, îmi spune Andrei. Pun capul pe umărul lui şi las lacrimile să îmi curgă. Mi-e din nou frig şi în faţa mea omul acoperit de ceaşaf prinde înfăţisări halucinante. Îi se văd picioarele de la ghenză în jos, nişte pantofi uzaţi şi plini de noroi. Ceva mă apasă pe piept  şi mi-e din ce în ce mai greu să respir.  Îl văd plin de sânge şi cu capul spart, fără un ochi, cu obrazul mâncat, cu gâtul tăiat…Opreşte-te! Îl iau pe Andrei în braţe. Îmi mângâie capul şi-mi spune că imediat ajungem că mai e puţin.

.Drumul e neasfaltat,  plin de gropi şi maşina ne zdruncină încontinuu. Îmi amintesc că Andrei are rău de maşină. Din totdeauna. Nici nu îmi imaginez cum trebuie să-i fie acum. Mă uit fără să vreau la mort şi mă cuprinde groaza că ar putea pica de pe pat. Poate e prins cu ceva, sper eu. Copiii cer nişte apă şi spun că le e foame. Femeia scoate o sticlă de doi litri şi le dă. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Aş vrea să întreb ceva, dar nu pot deschide gura. Mi-e somn. După o curbă bruscă, Andrei caută ceva în buzunar, nu găseşte şi vomită lângă uşă. Mă caut de şerveţele, îmi scot până la urmă eşarfa de la gât şi i-o dau. Îi pun mâna la frunte şi îmi pare că arde.

-Hai copilu’ că mai e puţin, şopesc eu cu o voce pe care n-o recunosc.

Femeia tace, copiii se sprijină unul de celălat.

Cu burţile pline, Andrei scoate sticla de apă şi o toarnă peste foc. Ne ridicăm. Caprele sunt puţin mai încolo şi rumegă iarba proaspătă care în dnţii lor face un zgomot plăcut.  Andrei merge înainte mea.  Fac ultimii paşi mai repezi şi îi sar în spate.

– Di căluţ, zic eu veselă şi Andrei aleargă săltându-mă. Apoi ne aruncăm pe iarbă, ne jucăm, ne rostogolim, îmi şopteşte ce mi-ar face şi rămânem îmbrăţişaţi. În final, uităm de capre şi de toate. Ne proptim unul de celălalt şi adormim. Ne trezim după un timp, uităm ce am visat şi plecăm după nemernicele capre care iar au luat-o aiurea.

Advertisement

Relation&ships

nu mai ştiu cum era înainte să

urc în 402

când m-ai salvat din ghearele controlorului

eu verde şi fără bilet

mi-am lăsat capul pe umărul tău

îmi era frică să te privesc

cum ne-am ghicit numele

îmi păreai un vlad cu atitudine

erai de fapt o amestecătură

de nazale şi dentale

ai mâna ca o stea mi-ai gâdilat lobul urechii

aş fi roşit

doar că sunt galbenă la ten

şi mi-e imposibil

vâsleam în Chişmigiu

ca proştii ore întregi privindu-ne

împreună o să trecem prin toate îmi spuneai

tu o vâslă eu alta am răsturnat barca

cum era înainte

de a fi mers la ai mei

când tu ai făcut pe grozavul

le-ai spus că munca e pentru proşti

că nu-ţi trebe job plicticos

că tu eşti scriitor

de atunci mama s-a apucat iar de fumat

se frământă grozav

sună de trei ori pe zi

tata abătut şi cuminte

bea bere

au uitat şi ei cum era înainte

Ultima fiesta

Fiecare îşi îndeasă poze cu tine în ciorapi

un aşternut pătat

miroase a lapte acru

un desen despre femeia spân

mustind a ulei de maşină

se întreabă atunci sincopat

se pune  o lumânare pe masă

şi ţuică

în pahare de unică folosinţă

pe la mijloc cedăm cu toţii

lovim sticlele  goale cu ură

înodăm haine vechi

ne sărutăm între noi

pisicile din tomberon miorlăie

un vals trist

Literatură şi medicină(articol scris mai demult)

La Facultatea de Medicină din Timişoara e-un fel rai. Doar că nu e vorba de raiul luminos al lui Dante, ci de bolgii strălucind suprapuse, meşteşugit deghizate şi îmbrăcate întocmai ca o lucrătură a Nefârtatului: şi nu se întrezăreşte nicio urmă de Beatrice care să vină în ajutor pentru curajoasa trecere prin tărâmurile pe unde curg nebănuit Aheronul şi Stixul, prin smârcul şi murdăria Flegetonului şi a îngheţatului Cocit.

Nu vom vorbi, în cele ce urmează, aşa cum v-aţi aştepta poate, despre crima celor doi îndrăgostiţi, despre cum şi-au dovedit înaltele cunoştinte greu dobândite în disecţie sau despre declaraţii naive, promisiuni şi ameninţări. Sunt probleme ce ar trebui ridicate, întrebări care nu-şi găsesc perechea antonimă, însă îi vom lăsa pe alţii să se ocupe de ele. Ceea ce pe noi ne interesează şi ne indispune este acest curat murdar ce se vrea cu tot dinadinsul, această faţadă a respectabilei Facultăţi, greu penetrabilă, greu perturbabilă, ce ascunde în fond urâţenia şi deformarea lumii. La baza acestui haos aparent stă o simplă formă de comerţ cu neclintitoarea-i lege după care funcţionează acest întreg mecanism de fabricare de valori: dă-i şi vei avea, nu ai şi vei plăti. Iar din păcate nu este vorba de fapte de milostenie şi de bună-credinţă, ci de hârtiile făcătoare de minuni ale euro-penilor care îţi îndeasă cu forţa inteligenţă, ambiţie şi răbdare, chiar dacă numai în foi. În acestă lume- pâlnie a înşelăciunii şi a făţărniciei se afundă studentul, deloc timid sau timorat în vederea muncii pe care va trebui să o depună, ci fârteţit întru fărădelegi. Înzestrat cu mult “tupeu” şi căptuşit bine cu toate cele trebuincioase, convins că a găsit soluţia, că a tăiat nodul gordian, face pact cu făuritorii de chei pentru uşi ce nu le-ar fi niciodată accesibile în felul acesta, face pact cu Minos şi cu Cerber pentru a-i uşura traiul în „Infern”, că i s-ar face părul măciucă şi sărmanului Hipocrate de-ar vedea. Şi “multe ape vor seca în albie până când acest pământ să-şi strângă toate sevele” şi să ne scape de duhoarea asta de pe lume, semnul eşecului nostru ca omenire.

Totul se petrece într-o deplină ordine şi linişte, fără griji, fără simţire. E mai simplu ca la pariuri acum. Asistenţii spun cota fiecărui examen şi cum se procedează cu fiecare profesor în parte. Există două moduri: ori e trimis Hermes întru întâmpinare pentru un plus de siguranţă (şi prin acesta notăm că nu le atribuim profesorilor calitatea de zei în măsura în care aceştea au fost reprezentanţii unor valori supreme pentru muritori, ci sublimiem doar partea dionisiacă a acestora ). Cel de-al doilea mod, care a devenit şi cel mai popular între cele două părţi datorită eficacităţii şi lipsei de încredere într-o Atena deghizată, e contactul direct datorat orelor de tutorie, la care studentul apelează pentru a-şi clarifica nelămuririle, ajungând în felul acesta pe foarte preţioasa listă. În faţa acestor informaţii, studentul conştincios ia aminte, bagă la tărtăcuţă dar mai ales bagă în buzunarul cui se ştie. Biochimie, biocel, anatomie, nu-i nicio problemă, orice are o soluţie, care e neapărat mai puţin interesul sau munca. Şi aşa mai departe, dă-i bice calului orb, că te-o trece el mlaştina. Măcar de-ar avea norocul lui Păcala care a vândut vaca copacului şi “scarţ scarţ până marţi”, scarţ scarţ până se înfurie Păcală păcălitul şi taie bietul pom. Însă în mlaştină se cufundă mândrul bostan purtat cu atâta fudulie pe urmeri Şi se mai uită un pansament în maţele pacientului, se mai diagnostichează eronat, se mai secţioneză din greşeala o artera, că vorba omului simplu, intri sănătos şi nu că ieşi bolnav, ci nu mai ieşi deloc. Că de alfel plimbările prin spitale sunt la ordinea zilei. Asta ca să nu mai putem la socoleală că e drum lung şi anevoios, că doar încurcate sunt cărările Domului, să te bage cineva în seamă dacă n-ai mai mult decât cântăreşti. Să revenim.

Trecem de îngerul care îţi suflă în ureche calea cea bună, că s-a mai întâlnit să sufle şi lecţia greşită şi ajungem pe plaiul coruperii. Acesta e spaţiul mioritic în orizontul tulburat al inconştientului studentilor aflaţi de mână cu profesorii în “marea trecere” întru devenire. Acesta e asul ascuns din mânecă, urna cu fund dublu a comuniştilor, calul troian al grecilor. E drept că de multe ori rezultatul e doar un cinci chinuit, dar la fel de adevărat e că la sfârşit diferenţa o fac doar relaţiile şi că se întâmplă din ce în ce mai des să nu obţii nici măcar cinciul, oricâte cunoştinte ai avea şi oricât de bine ai fi pregătit dacă nu urmezi unul din paşii de mai sus. Nu are nici cea mai mică importanţă că tu vrei să studiezi cu adevărat, că tu sacrifici alte lucruri pentru bucuria de a şti. Trebuie şi tu să intrii în rândul celorlaltora. Nu conteză că ai stat toată noaptea treaz sau că ai umplut zece pagini. Dacă nu apari pe listă, eşti pierdut şi nici nu se merită efortul de a te deplasa până la facultate. Dar tu, încăpăţânat îl iei pe NU în braţe şi o ţii aşa ca un dement, ca un nebun. Nu, nu, tu un faci asta, tu nu accepţi aşa ceva. Tu alegi celalata cale, calea grea, dar cea pe care o crezi tu dreaptă. Din păcate eşti doar un Don Quijote rătăcitor printre balauri şi vrăjitori răi care fac totul să pară aşa cum nu e, printre vocile tuturor Sancho care îţi strigă în timpane că sunt mori de vânt, sunt doar mori de vânt şi n-ai cum să te lupţi cu ele. Chiar dacă nu vrei eşti constrâns, şantajat, umilit, pentru simplu motiv că trebuie, că ai zbura din facultate imediat sau cel putin ai repeta acelasi an la nesfârşit. Nu te poţi pune cu ei că doar cine o să te creadă şi atunci chiar poti să-ţi iei adio de la tot. Dar poate nu-i aşa totul, îţi zici şi speri din toate mădularele că nu eşti singur pe calea asta şi că împreuna se poate face ceva. Apoi îţi spui în taină: “ Jur pe toţi zeii si zeiţele pe care îi iau ca martori că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui pe cât mă ajută forţele şi raţiunea” . Însă studentul care alege calea uşoară în detrimentul celei corecte, e un Ulise pierdut definitiv, adormit de sirenele şirete, cu putinţă minimă de întoarcere. Spunem minimă, nu imposibilă deoarece păstrăm, firavă şi plăpândă, în fundul cutiei Pandorei, speranţa. Speranţa într-o soluţie care credem a fi o supraveghere intensă, atât a profesorilor cât şi a studenţilor pentru a înlătura deopotrivă ispita. Speranţa că mai există valori, că munca e recompensată, că mai are valabilitate proberbul : “Ce sădeşti culegi”, şi cum spunea Cortázar, speranţa că “Nimic nu-i încă pierdut dacă ai în sfârşit curajul de a afirma că totul e pierdut şi că trebuie să începi din nou”.

Poezie scrisa de un copil african

Am descoperit-o mai tarziu, dar ma bucur ca s-a intamplat. O poezie superba, care fost nominalizata in 2005 la un concurs international de literatura.

When I born, I Black,

When I grow up, I Black,

When I go in Sun, I Black,

When I scared, I Black,

When I sick, I Black,

And when I die, I still black…

And you White fella,

When you born, you Pink,

When you grow up, you White,

When you go in Sun, you Red,

When you cold, you Blue,

When you scared, you Yellow,

When you sick, you Green,

And when you die, you Gray..

And you calling me Colored ??

Indeed

You left me when i told u i was curious

Did i ever say that i was brave?

Vis cu ochi

Când s-a întâmplat Laura avea 12 ani. Săptămâni întregi nu a scos niciun cuvânt. Într-o zi bunica sa a găsit o scrisoare în care Laura o anunţa că a plecat. Luase un tren şi se trezi ca prin vis ajunsă într-un oraş necunoscut, un oraş fără timp pe care-l recunoştea ca natal.  Stătea în chirie într-o cămăruţă spaţioasă, de obicei ordonată, iar când alarma sună  a treia oară, sări din pat gâfâind. „La naiba”  zise  în timp ce trăgea un tricou pe ea, „cum de n-am auzit alarma? Fir-ar să fie”. Îşi aminti de la mirosul de aclool de petrecere şi i se făcu greţă instantaneu. Nu mai avea timp. Aruncă nişte apă pe faţă şi când luă periuţa de dinţi îşi aminti că o găsise noapte trecută pe jos aşa că o aruncă iar pe jos. Îşi puse costumul de baie şi prosopul în plasă şi se duse încă o dată până la oglinda mare din cameră. Încercă să ştreagă dungile de pe obraz care se hotărâseră să-i dea de gol noaptea chinuită şi blestematul vis care muncise spre dimineţă. „22” spuse scurt, cercetându-se atent. Se uită la ceasul de pe mână care arăta 7: 40 şi trânti uşa. „Altă zi cu soare”, ştia asta de la prima gură de aer pe care o trase adânc în piep. Începea să urască soarele din ce în ce mai mult. Şi-ar fi dorit o furtună grozavă,  îşi imagina deja oamenii cu pungile în cap fugind care încotro, în timp ce ea  răzbunătoare să stea râzând de toţi. Pielea îi era atât de neagră de parcă soarele ar fi ales-o  în mod special pe ea să-şi încerce toate puterile. Mergea repede, traversând dintr-o parte în alta, căutând orice petec de umbră. De abia scuturată de visul în care se zbătuse căuta cu ochii în pământ  un mecanism nou de pătrândere în substanţa lui firavă. „Trebuia oare să-l ia în seamă? Era un fel de prevestire?” Ajunsese să se întrebe ce sunt visele şi îi veneau în cap tot felul de definiţii ciudate pe care i se spunea vecina sa.  O femeie bătrână şi singură care sătea sub ea şi o mai chema din când în când la o cafea şi-un biscuit. „E ochiul diavolului” zicea ea,  „nu trebuie să cercetezi că pici în păcat”. Asta dacă era un coşmar, că schimba definiţiile de la un vis la altul după nişte reguli complicate şi de neînţeles. Niciodată de când începuse să lucreze la ştrand nu avuse niciun fel de  probleme. O dată bandajase o fetită ce se tăiase într-un ciob şi-i făcuse plăcere. În rest copiii se bălăceau, strigau, săreau, făceau concursuri sub apă..atât. Ea stătea pe scaun sau se plimba ca să-i poată observa şi câteodată făcea schimb cu un coleg să poată intra în bazinul mare să se răcorească. Îşi şterse fruntea de sub breton, gest pe care-l făcea o dată la câteva minute şi se hotărî să nu mai dea atenţie coşmarului, să-l păresească în agonia lui de animal de pradă înjunghiat care suferă că nu poate să înşface căprioara ce paşte la câţiva metri de el.

Aproape că ajunsese. Trebuiau să cureţe bazinul, să dea drumul  aspirator, să aranjeze umbrelele şi şezlongurile şi apoi putea să se odihnească până pe la vreo nouă. când apăreau primii oameni. După ce termina treaba făcea câteva lungimi de bazin în apa încă rece şi curată sau pe spate minute în şir, privind norii fără să se gândească la nimic precis. Munca nu era grea, dar trebuia să fie atentă tot timpul. Banii îi ajungeau să se întreţină şi să-şi facă mici plăceri din când în când. Era mulţumită de viaţa ei şi n-ar fi făcut nimic ca să o schimbe. „Poate că e o avertizare”, îşi spuse, aluncecând din nou înspre vis, sub apă, la imaginea copilului cu ochii deschişi, roşii. Era ciudat că timpul trecea altfel în vis, era ca şi cum întâmplările nu se mai întâmplau în timp, n-ar putea explica în cuvinte cum. Apoi strigătele din jur… şi ea ajunsese prea târziu,  poate cu câteva secunde prea târziu. Sentimentul asta n-avea capăt, o neputinţă îngheţată şi continuă, ca şi cum ar fi fost înfiptă într-un într-un ac enorm.  Chipul copilului din vis era neclar, apa tulbure îl acoperea, doar ochii mari şi roşii o priveau mut, dureros. În timp ce luneca spre fundul bazinului, care devenise imens,  copilul se prefăcea băiat şi din băiat bărbat, iar trupul lui era prea greu, nu-l putea trage afară, nu putea să-l scoată, nu putea face nimic.

-Laura, ai ajuns. Hai să începem că-i supărat şefu. S-a stricat filtru şi nu mai trage apa.

Laura s-a trezit brusc şi a înţeles imediat că trebuia să se mobilizeze. După ce s-a ajuns la concluzia că vina o purta o broască ce a blocat filtrul, toţi au răsuflat uşuraţi şi s-au apucat de treabă. Ştrandul se deschidea la opt jumătate şi încă mai aveau destulă de lucru. Doar să mai apuce să facă o baie singură, se gândea în timp ce freca cu un burete gros marginea unsuroasă a bazinului.

Privi apa şi mirosul ei de clor concentrat o ameţi mai să cadă.  Pentru o secundă  i se păru că vede imaginea copilului din vis, îl recunoscu, îl ştia foarte bine şi în clipa când îşi dădu seama cine e uită şi puse o mână  în pământ de sprijin. Îşi aminti instantaneu cât ura soarele care era vina tuturor relelor şi că nu mâncase nimic de dimineaţă, iar greaţa o cuprinse din nou.

-Unde-i Laura? Auzi o voce dinăuntrul barului pe care o recunoscu ca fiind a şefului. Du-te şi spune-i să se schimbe.

Laura lăsă buretele şi se duse spre baie. Acolo o găsi pe colega ei care era deja îmbrăcată.

-Ai auzit că azi te pune pe tine la bazinul mare? o întrebă Gabi. Mi-a spus mie să te anunţ. Cică Andrei se simte rău, nu vine şi rămâi tu cu Bogdan.Ce aţi făcut azi noapte?

– Am băut ceva mai mult, da’ ne-am distrat, zise Laura. Şi a mai zis ceva?

– Doar să te schimbi repede şi să te duci, că pe Bogdan îl mai ţine el cu o treabă.

Bazinele nu erau la mare distanta unul de celălat, însă cel mare trebuia supravegheat de două persoane. Într-un fel te plictiseai mai putin pentru că cei mai mulţi se aşezau în jurul lui şi întâlneai aproape de fiecare dată  pe cineva cunoscut. Şi responsabilităţile se înjumătăţeau, se făceau înţelegeri secrete, ca fiecare să aibă mici distracţii. Dacă înotau ziceau că testează apa. Laura se întreptă spre bazinul mare, îşi puse prosopul pe scaun şi plasa lângă. Lumea nu venise, aşa că se băgă în apă şi privi cerul în voie. „De niciunde nu arată cerul mai frumos ca din apă”, se gândi ea. Simţea că spaţiul nu mai era cel real şi avea impresia că cerul s-ar fi reflctat acolo în baziunul acela înverzit pe margini şi scorţos. Căuta cu privirea să se descopere undeva printre norii albi, întinsă pe spate, până când o dureau ochii şi i se părea că vede locul ei ascuns.  Atunci mulţumită ieşea din apă. Deodată soarele se acoperi de un nor negru şi apa o scurtcircuitase. Se cutremură ca înaintea. Senzaţia de linişte dispăru fără urmă. Îşi dădu seama că apa o doare, o împunge, o trădează. Că totul fusese o minciună şi închise ochii înfricoşată. Când îi deschise privea în vis şi văzu ochii mari, albaştri, încă calzi, ochii lui Vlăduţ- fratele ei, care acum se îndepărta tot mai mult spre fundul lacului. Dar acum ajunsese la timp, acum reacţionase, acum era bine. Coborî după el şi-l ajunse. Acum totul era clar, atât de clar. De data asta avea să-l salveze, sigur că avea să-l salveze. Începu să râdă şi să plângă nebună de fericire, privind îmbrăţişarea din nori, unde era locul ei secret, în timp ce trupul i se ducea uşor la fund.

Culmea relației

nu pot să dorm

tu stai pe covor și  numeri spirale

faci calcule împarți relația noatră

în ciucuri verzi și roșii

depinde de lună

dacă te pierzi o iei de la capăt

arunc plapuma pe mine

și cu ea relaţia asta

de lapte dat în foc

in timp ce tu fluieri pasiv

si pe carari cumplite

dansurile ungureşti

„Student Creation“. Câştigătorii.

În urma jurizării s-au decis următorii câştigători pe secţiuni:

1. Secţiunea POEZIE

Locul I – Emilia Zăinel – Craiova, judeţul Dolj
Locul II – Mitrea Ottilia – Sibiu, judeţul Sibiu
Locul III – Sandu Octavia – Reşiţa, judeţul Caraş-Severin

2. Secţiunea PROZĂ

Locul I – Sandu Octavia – Reşiţa, judeţul Caraş-Severin
Locul II – Voicu Patrik Andrei – Sibiu, judeţul Sibiu
Locul II – Sandu Paul-Gabriel – Reşiţa, judeţul Caraş-Severin
Locul III – Bîrsan Teodor Constantin – Sibiu, judeţul Sibiu

3. Secţiunea ESEU – CRITICĂ LITERARĂ

Locul I – Popa P. Cătălin Ştefan – comuna Desa, judeţul Dolj
Locul II – Iagăru Dina Sorin Marian – Piteşti, judeţul Argeş
Locul III – Roxana Sahangiu – sector 3, Bucureşti
Locul III – Pestrea Cristina-Elena – Galaţi, judeţul Galaţi

Fiecare participant în parte va primi câte un exemplar
Antologiei Student Creation, după editarea acesteia.