Dupa o bine nemeritata pauza

A. Vakuloski-metec în cetatea românească?

Indignarea ia proportii.

Astăzi de la ora 20 la Radio Guerrilla se va discuta despre  problema bizară a cetăţeniei române a scriitorului român Alexandru Vakulovski.

Mai multe informatii pe blogul lui Mugur Grosu.

Susţinerea lui Şerban Foarţă

Advertisement

Trimite Doamne semnul depătării, că altfel…

Se afirmă  din ce în ce mai des în presa culturală, pe bloguri, în interviuri că trecem  printr-o criză literară, că literatura stagnează, că termenul inovaţie ar putea fi şters din limbajul criticilor şi toate cele. Eu zic să ne preocupăm mai puţin de asta şi mai mult de modul în care ne tratăm valorile pe care le avem.

Dar se pare că tot ce reuşim e să eşuăm cât mai graţios în orice am face. Oamenii valoroşi de azi, sunt ignoraţi cu devăsârşire, lăsaţi de izbelişte de către preaslăvitul nostru stat român care trage un pui gras de somn de câţiva ani buni, în timp ce tu depui acte  peste acte după lungi plimbări, că doar birocraţia e în floare.  Şi stai şi-aştepţi “semnul depărtării” când “puiul de  înger” e doar o amărâtă viză  pentru a obţine cetăţenia  pentru care  “te munceşti din rădăcini şi sângeri”.

Aşa  scriitorului  Alexandru Vakuloski i s-a dat din nou cu tifla de către mândri consuli români care fără motive sau explicaţii, ba mai mult, înainte de vreo declaraţie scrisă, îi spun că NU, nu i se acordă viza, dupa ce fusese invitat de statul român să depună jurmământul la Bucureşti.  Poţi să faci petiţii semnate de oamenii a căror nume sună azi,  să scrii articole, să te revolţi până la disperare, să dai cu pumnii, că ei rămân impasibili, în timp ce cu o privire iritată ţi se  grohăie un “nu”  şi-atât.

Guvernul se face că dă ordonanţe prin care moldovenii sunt ajutaţi să primească cetăţenia, băse se face şi el preocupat nemaiştiind cum să bage mai mulţi bani în maşinile şi apartamentele lu’ fiică-sa şi în afacerea lu frat’su, pe scurt, nu le pasă, nu dau doi bani, nu se sinchisesc.

Ar trebui să ne întrebăm unde am ajuns şi de ce naiba suntem în hăul asta, ca şi uităm cum e să fie bine şi până la urmă ne obişnuim ca porcii să trăim în smârc şi murdărie şi să zicem că-i bine. Cât permitem de mult?  Toată lumea se plânge, puţin fac ceva. E adevărat că după câteva dezamăgiri la rând nu-ţi mai vine să faci nimic, doar să te iei cu mâinile de cap şi să pleci unde apuci cu ochii. Dar tot noi, am fost cei care unindu-ne am reuşit lucruri importante pe care le sărbătorim azi cu lacrimi în ochi.

Hai să facem ceva acum!

Am preluat LEAPŞA de la Moni şi o dau tutoror care cred că merită să mai luptăm pentru noi, pentru valorile noastre, şi în fond, pentru lucruri simple şi elementare care niciunde pe pământul asta  nu ar necesita atâtea eforturi şi sacrificii!

Mai multe aici.

Bilet pentru Corydon

sunt cea mai fricoasă femeie din oraşul acesta

e greaţa de vină şi plictiseala de ea

pe străzile pline nu ies

un somn de chinez m-a învârtit câteva zile

şi revolta îmi dăunează sănătăţii mai ceva ca alcoolul

întind o mână peste mâinile hibride

şi aprindem o ţigară pe care o ţinem toţi între degete

cartofii colţuroşi prind  atunci aripi în stomacul meu bolnav

în venele mele se plimbă câini de vânătoare

pregătiţi să rupă orice

dar îmi e frică  şi de ei

barmanii poate ei sunt singurii care mai au încă mâini de lut

dar asta nu o să schimbe nimic

am să cânt în gară

până se vor ciocni trenurile

şi din gura mea

o să iasă cerneală roşie

câinii o vor linge până la aburi.

Versus

pe unde trece maşina de gunoi

cerşetorii rămân neclintiţi

cu beţele în mână

ca nişte ciobani bătrâni

fara turma

dopuri sparte cad din gura lor undiţă

mâinile tremură scorojite

precum cepele rase pentru maioneză

zâmbesc cu toţi dinţii

aşa-i pâinea la ei dulce

şi eu o simt ca pe un atac terorist

Io şi măştile

duci cu tine o gară părăsită oriunde ai merge

câinii îţi deschid  mâinile zidite în corp

ca o lamă

adulmeci şi tu labele ce se suie pe tine

închizi ochii şi te crezi în faţa spectatorilor

te înfăşori  în privirea lor udă

şi încerci să te desparţi de mirosul tău

de ziua stătută care s-a înghesuit lângă tine

ca un bărbat incomod în tramvai

ce-şi freacă  mâna de blug

în faţă

o doamnă cu unghiile roşii

înşiră ceva  pe o foaie

şi nici nu ştii

că venele tale curg prin cuvintele ei

Sunt româncă

aici se tuşeşte o limbă caldă şi marea înjură stăinii

nu ştiu nu îmi mai pasă

sunt eu o mică spaniolă ce se teme
când întreabă copiii
cât e ora
ori străzile sunt al naibii de roşii
mori de vânt octavia sunt mori de vânt
asta-i lecţia de bază

parcul guel pe o retină
pe alta soarele apus de carapacea
de oţel a oului
şi variante
asta mi-a fost
căsuţe colorate ce ard
sau
locuinţe cu lipicoase pălării de ou prăjit
plus
dureri de picioare şi o eşarfă în minus

în orice caz
prado te învată
ca nimeni altul
să iubeşti albul

Numele tău

ştii că nu o să se întâmple nimic Io

că nu o să se lepede de pe tine cămaşa de om

decât mai târziu când oricum nu mai contează

că o să-ţi pese prea mult

şi la asta ai eşuat Io

dar ţi-o asumi spintecând cu uşa cu capul plecat

aici stă puterea ta

e o voluptate în a face asta

pentru tine e ca şi când ţi-ai fi trăit

toată viaţa în pijamale

şi poţi să fii atât de sinceră până la a rupe

în fâşii imateriale fiecare gest neterminat

fiecare gând pe care îl alergi

ca-ntr-un joc de-a baba oarba

pe care-l trişezi

dar numai aici

unde ai părul verde şi venele căprui

trebuie să curgă una după alta pe nesimţite

în paharul cu lapte cald când tu nu vezi

când duci cana la gură să poţi adormi

în rest umpli goluri dintre dinţi

şi-n loc de măsele pregăteşti ciocanele

ca să-i poţi privi teatral în geamul ud

şi-n loc de semnul crucii

scrii cu limba pe cerul gurii

numele tău.

O diferita seara de marti

Marti la cenaclu, am fost onorati de prezenta unui domn “vesnic tanar si talentat”, un CV ambulant care rostea cu mandrie si solemnitate o placa  prafuita cu cele sute de inventii si sute de articole. Acet domn  mi-a strangulat in doua cuvinte si trei recitari amaratele texte,  care nu stiau cum sa fuga mai repede de pe foaie. “Cum domnisoara, tu numesti asta poezie si te mai si lauzi ca ai castigat nu stiu ce concurs. “, asta fara sa mai bage de seama domnul Bunaru a fost cel care a spus de concurs in fata cenaclului, nu eu, care nu deschisesem gura dupa pauza, si, ca fapt divers, nici macar nu am castigat.

In momentul in care a luat cuvantul respectabilul, mi-am imaginat pentru prima data ca sunt la o solemna  sedinta a partidului, unde trebuie sa accepti admonestarea cu capul plecat. Asta am si facut initial.  In primul rand  o scurta lectie de morala, in scop constructiv desigur, prin care ne tragea la raspundere pentru numarul mic de la sedinta trecuta (dansul participand pentru a doua oara). A urmat ceva in legatura cu proasta organizare a cenaclului, faptul ca nu tinem un proces verbal,  ca nu-i corecta ordinea in care vorbim. Nu a avut macar spiritul de a observa ca Alex isi notase tot ce se vorbea, (si face asta regulat, saptamana de saptamana) pentru a fi publicat apoi pe site-ul cenaclului.  Apoi  absentismul lu’ Moni a fost aruncat in discutie, lui i se parea “inacceptabil”, iar noi continuam sa-i spunem ca  Moni e bolnava si nu a putut sa vina.  Trecem si de asta pentru ca a realizat in final ca bate in gol cu subiectul.

S-a aruncat intr-o hermeneutica complicata si de neinteles pentru noi “muritorii de rand” cu textul lui Bogdan, care citise in paralel proza. Dupa ce nu a mai ramas nicio nazdravanie de spus, a trecut la mine. Aici sa vezi furtuna! Scotea exemple din texte “pijamale, ce cuvant e asta in poezie?”, ii crescuse pulsul, tensiunea,  si cum era in fata mea, aveam mai putin impresia ca o sa sara sa ia la bataie cu mine, caci  poeziei mele ii dadea deja pumni zdraveni. “Tu stii ce-i aia poezie?Pai asta-i poezie ce scrii tu?”  Domnule, poate nu-i poezie, nu am pretentia de a o numi asa, dar studenta cum o fi, macar nu-l confund pe Mircea Ivanescu cu Paunescu si nici nu zic “Invanceanu”.

A intervenit Alex Coltan, nervos ca noi toti, care m-a salvat de locvacitatea vrednicului cititor al textelor meu, provocandu-l pe dansul sa ne spuna ce e poezia. Moment in care, plin de glorie, poetul nostru desavarsit a inceput prin a ne mangaia auzul cu cateva versuri  proprii de o nesfarsita sensibilitate. Domnul Bunaru a intervenit impaciutor, sugerand subtil ca daca nu e de acord cu demersurile cenaclului e liber sa plece,  insa nu a lipsit mult sa-l scoata si pe dumnealui din sarite, ceea ce trebuie sa ridice semne mari de intrebare.  Sedinta devenita circ, si-a recapatat intr-un final statutul initial, mai precis in cele 15 minute cat a mai durat.

In primul rand, nu-i dau nume domnului cu pricina pentru ca, chiar daca suna pretentios sau fals, imi pare rau de el. Se vede ca are niste frustrari adanci pe undeva si  ca a incercat dupa amar de vreme sa-si recapete un fel de autoritate, pe care probabil n-a avut-o niciodata. Dar asta nici nu inseamna ca trebuie sa acceptam orice.

2. Importanta nu are  atat faptul ca am fost printre cei care au citit in seara aceasta, pentru ca as fi scris acelasi lucru si daca as fi fost doar prezenta, prea a fost  iesita din comun seara ca nu fie consemnata, asa cum am simtit-o eu, bineinteles.  Apoi, eu imi  stiu nivelul si stiu cat mai am de lucrat, spun asta fara vreo falsa modestie. Ba chiar, imi imput singura cateodata totala lipsa de incredere pe care o am.  Cei care ma cunosc, stiu si  inteleg.

3. Nu critica in sine m-a deranjat.  Am mai  avut parte de critica, de fapt, asta cred ca e cea mai buna  sedinta in care citesc poezie, dar  venita din partea unor oameni care stiu ce inseamna asta si cu ajutorul carora azi am mai urcat o treapta, oricum e ea. M-a deranjat modul in care a fost aplicata si faptul ca ajuns sa ma vizeze pe mine personal.

Si chiar daca nu am volume publicate, nici mari ce premii luate si sunt inca studenta, cred ca pentru a arata respect celuilalt nu e nevoie de mari eforturi.