Trimite Doamne semnul depătării, că altfel…

Se afirmă  din ce în ce mai des în presa culturală, pe bloguri, în interviuri că trecem  printr-o criză literară, că literatura stagnează, că termenul inovaţie ar putea fi şters din limbajul criticilor şi toate cele. Eu zic să ne preocupăm mai puţin de asta şi mai mult de modul în care ne tratăm valorile pe care le avem.

Dar se pare că tot ce reuşim e să eşuăm cât mai graţios în orice am face. Oamenii valoroşi de azi, sunt ignoraţi cu devăsârşire, lăsaţi de izbelişte de către preaslăvitul nostru stat român care trage un pui gras de somn de câţiva ani buni, în timp ce tu depui acte  peste acte după lungi plimbări, că doar birocraţia e în floare.  Şi stai şi-aştepţi “semnul depărtării” când “puiul de  înger” e doar o amărâtă viză  pentru a obţine cetăţenia  pentru care  “te munceşti din rădăcini şi sângeri”.

Aşa  scriitorului  Alexandru Vakuloski i s-a dat din nou cu tifla de către mândri consuli români care fără motive sau explicaţii, ba mai mult, înainte de vreo declaraţie scrisă, îi spun că NU, nu i se acordă viza, dupa ce fusese invitat de statul român să depună jurmământul la Bucureşti.  Poţi să faci petiţii semnate de oamenii a căror nume sună azi,  să scrii articole, să te revolţi până la disperare, să dai cu pumnii, că ei rămân impasibili, în timp ce cu o privire iritată ţi se  grohăie un “nu”  şi-atât.

Guvernul se face că dă ordonanţe prin care moldovenii sunt ajutaţi să primească cetăţenia, băse se face şi el preocupat nemaiştiind cum să bage mai mulţi bani în maşinile şi apartamentele lu’ fiică-sa şi în afacerea lu frat’su, pe scurt, nu le pasă, nu dau doi bani, nu se sinchisesc.

Ar trebui să ne întrebăm unde am ajuns şi de ce naiba suntem în hăul asta, ca şi uităm cum e să fie bine şi până la urmă ne obişnuim ca porcii să trăim în smârc şi murdărie şi să zicem că-i bine. Cât permitem de mult?  Toată lumea se plânge, puţin fac ceva. E adevărat că după câteva dezamăgiri la rând nu-ţi mai vine să faci nimic, doar să te iei cu mâinile de cap şi să pleci unde apuci cu ochii. Dar tot noi, am fost cei care unindu-ne am reuşit lucruri importante pe care le sărbătorim azi cu lacrimi în ochi.

Hai să facem ceva acum!

Am preluat LEAPŞA de la Moni şi o dau tutoror care cred că merită să mai luptăm pentru noi, pentru valorile noastre, şi în fond, pentru lucruri simple şi elementare care niciunde pe pământul asta  nu ar necesita atâtea eforturi şi sacrificii!

Mai multe aici.

4 responses to this post.

  1. Posted by moni stanila on February 20, 2010 at 5:39 pm

    multumim octavia pentru sustinere. eu mi-am bagat deja in cap. lucrurile nu raman asa! daca intri pe mess da un semn sa iti dau scrisoarea lui foarta. va fi drapelul nostru!

    Reply

  2. E clar ca trebuie sa facem ceva. Sper sa se auda si sa se vada.

    Reply

  3. […] – Confratele Alexandru Mugur Grosu – Un jurământ de credinţă cât un divorţ Octavia Sandu – Trimite Doamne semnul depătării, că altfel… Alexandru Vakulovski – A fi sau a nu fi român Mihai Vakulovski – Eu, cetăţean al […]

    Reply

  4. Lupta pentru valorile noastre. Ar trebui să fie permanentă. Şi totuşi, de foarte multe ori, abandonăm această luptă prea repede. Şi lăsăm valorile în uitare… Tragem mult prea des cu ochiul în ograda altora…

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: