Archive for March, 2010

Culinară

frământarea mea trecea din mână în mână

ca un bilet de tramvai

atunci când ne despărţim

fac supa perfectă

şi degetele mi se desprind de mână ca nişte morcovi

imaginându-şi o întâlnire fericită

până şi oasele se prefac în pastele făinoase

din care ne tragem

aşa cum stăm faţă în faţă

în timp ce duc lingura la gură văd

cum îmi arunci priviri pătimaşe

în farfurie

Fereastra

Uneori se opreşte să-şi lege şireturile exact sub fereastra ta,  conştient că-l priveşti, alteori se aplecă după o frunză pe care o mototoleşte între degete şi o bagă în imensul lui buzunar. Un fel de mesaje codificate, pe care încerci să le descifrezi din spatele perdelei galbene, înarmat cu două ţigări după ureche.  Nu ştii de cine e trimis,  dar îl aştepţi ca pe o boală căreia nu i te poţi împotrivi. Şi aşteptarea asta perversă şi voluptoasă face ca scaunul să se clatine sub tine, gândindu-te la fereastră ca la singurul material care nu transportă gândurile care îţi ies prin pori sub forma unei transpiraţii cleioase ce dă un gust straniu cafelei fără zahar cu care eşti obişnuit.

Se claxonează(monolog)

-Auziţi, eu una m-am săturat de toată tărăşenia asta! Voi toţi puteţi continua în voie, da’ eu mie mi s-a urcat în gât, că nu ştiu ce naiba caut eu aici  la urma urmei.
Mă trezesc, ca tot omu’ dimineaţa şi ies buimăcită în stradă. Dar până să ajung unde am treaba, sunt nervoasă, întoarsă pe dos, cu stomacul chiorăind din greu. Îmi face rău la sănătate, zic sincer. Pentru că se claxonează d’le de-ţi ieşi din minţi. Eu i-aş pune să vadă neapărat un doctor. Prima trecere e cea mai uşoară, doar câteva trâmbiţe înfundate, dar apoi, la încârligătură să vezi grovăzia naibii! De obicei prind semaforul la 80 si ceva de secunde. Şi stau şi claxonează o dată la secundă de parcă ăsta e sensul existenţei tuturor: să scotă răgete şi mugete din cele mai diverse cum eu n-am mai pomenit. Claxonează şi când e verde la semafor, când n-au nici cel mai mic motiv. Trece câte o femeie amărâtă, pac, o claxonează (se mişcă prea încet)! Trece o bătrână, la fel. Da’ să nu dea naibii să treacă vreo fetiţă din asta cu picioare că atunci la toţi li se blochează mâna pe claxon. Ba chiar e şi amuzant să vezi cum tresare pe trecere de spaimă. Plouă şi vrei să treci repede că n-ai umbrela la tine, te claxonează. Şi atunci te gândeşti de ce n-ai tu o portavoce din aia cum au miliţienii să le urli în ureche aşa cum a urlat mama când m-a născut. După ce am trecut de prima intersecţie şi mă mai liniştesc, dau de o a doua şi mai drăcească pentru că nu e niciun semafor şi d-nul poliţist de obicei e absent. Doar de câteva ori l-am văzut şi şi atunci dormea în post, că de l-aş fi pus să păzească vacile, intrau toate în lanurile lu Gheorghe Vuc şi să vezi atunci pomană ce-ţi făcea. La a doua încârligătură roagă-te să te ţină puterile, sau urechile. Te scot din minţi de-a dreptu’!
De aia îmi place mie la ţară la mine, nu de aer sau mai ştiu eu ce! E linişte măi, e nu ştiu cum să zic, e …linişte. Bine, bine, e adevărat că şi la noi mai e câte-un cocoş nebun, da dacă-l vezi aşa îl tai la prima sărbătoare şi ai rezolvat problema. De când m-am mutat la oraş, de la claxoanele ăstea nesuferite mi se trage tot răul. Fierea mă doare, picioarele, spatele, tot. Spune şi tu acuma , spune, n-am eu dreptate?

Despre noi

Treptele salvării I

seara coatele tale ancorează pe masa de lemn trădând un început de plictiseală, o clipă de nelinişte mută când privirea cade de pe lingura de mestecat în cafea pe faţa de masă cu imprimeuri de fluturi ce încep să zboare prin toată cameră, îţi intră în cana de cafea, muşcă din ceafă, asta doar o clipă până când setea se potoleşte şi urcă iar privirea pe degetele scrise cu pix verde, aşa e când îţi trebuie manual de utilizare, îţi vine să-i înjuri de să le scapere fundul de ruşine, atunci îţi aminteşti de fluturii care bâzâie, ţie nu ţi-au plăcut niciodată, mai mult, îţi era frică de ei şi asta îi hrăneşte, îi aţâţă, tragi de faţa de masă şi verşi cafeua pe tine, fluturii mor şi ei cu aripile arse şi tu râzi, atunci râzi fericit şi te linişteşti, inima se potoleşte, panica s-a dus,  te ridici de pe scaun şi ţi-e frică  totuşi să-ţi schimbi pantalonii că poate se vor întoarce în noapte asta de pomină,  noaptea asta îndrăcită care se plimbă în farfuria ta cu macaroanele nemâncate ca o muscă pregătită să sară la atac atunci când tocmai puseseşi mâna pe ea şi ziuă nu se mai face, te bagi sub plapumă să te acunzi de parcă nu ştii că treaba cu shield-ul mă-sii e doar din filme şi nu se activează când e vorba de tine, un prăpădit cu temperaturi neobişnuite, dar baia e departe şi sinistră din cauza ta că ai fost deştept şi te-ai jucat noaptea trecută cu întrerupătorul să bagi frica în vecini că se întâmplă ceva paranormal şi acum începi să-o crezi tu însuţi, că te uitai ca la un imbecil la ea, acum nu poţi să te ridici din pat de frică şi te gândeşti cu jind la ghivechiul de floare de pe balcon pe care nu l-ai mai udat de mult, ai vrea tu să dormi dar ştii prea bine că-i o păcăleală şi  îţi muţi perna de la o ureche la alta fară să ştii cât e ora pentru că tu ai zis că timpul e prentru prosti şi nesăbuiţi şi ai aruncat toate ceasurile pe care le-ai găsit să nu se măsoare nimic în casa ta ai spus, ce-i cu mania asta iditoată şi ochii ţi-au căzut pe şnurul roşu de la mână pe care-l păstrăzi să te ferească de spiritele rele care nu te lasă să dormi şi ai fugit la frigiderul în care mai aveai păstrată o conversă de peşte în sos de bulion cu capacul semidesfăcut şi te-ai gândit imediat că dacă e să-ţi înfrunţi frica ăsta e momentul,  dar mirosul te-a sârbit din prima, oricum trebuia să continui şi cu mâna cleşte la nas ai fugit la wc în picioarele goale şi ai aruncat împuţitania pe care o primiseşi cadou de la Angi, o dată cu asta s-a dus  şi biata Angi în wc şi gata cu toate, dar până să te prindă părerea de rău în timp ce priveai locul unde ar fi trebuit să fie ochii peştelui din care Angi ar fi muşcat poate cu poftă şi s-ar fi pus apoi pe căsuţa ei din acvariu ţinând capul întrebător afară, ai tras repede apa şi te-ai vârât la loc în pat cu gândul că măcar nu s-a dus de pomană noaptea asta ridicolă ca toate celelalte, dar tu o iubeai pe Angi şi cine ştie ce drăcovenii din capul tău au omorât-o şi trebuia să fii băiat mare şi să accepţi asta stând în pat cu picioarele la burtă ţi s-a părut că e vremea  să meditezi asupra sensurilor vieţii şi alte aberaţii din astea din care tu clar ieşeai şifonat ca naiba, aşa că ai lăsat-o moartă înaintă să ţi se facă iar rău de toate, tu fiind number 1 pe lista neagră şi te-ai întors pe partea cealaltă înainte să mai auzi primul tramvai  când saliva ta îmbălsăma perna caldă.

Cartea Iuliei

A scrie o carte este o boala invinsa, spunea Blaga in repetate randuri si sub diferite forme, iar autorul Cartii Iuliei, suferind de acest “demon” al scrierii, pe care il infrunta si il invinge ne propune in Cartea Iuliei strabarea acestui drum al suferintei.  Un drum nebanuit si incurcat in care personajele isi transmit intre ele  insingurarea si framantarile care incetul cu incetul pun stapanire pe cititor, printr-o comunicare ce merge mai departe de cuvinte si mult dupa ele.  Romanul inseamna pe scurt un univers in care senzorialul e ridicat la rang de fereastra catre alte lumi, un univers bantuit de nelinisti si de o iubire care intotdeauna, din diferite motive, se neaga tocmai inainte de a se implini.

Inlaturand un subiectivism implicit, care insa nu poate fi adjudecat ca atare, si privind din perspectiva cititorului care in surdina insoteste personajele atinse de o voluptate a suferintei, romanul trebuie lasat sa vorbeasca de la sine, fara a se putea explica in ce limba anume o face.

Dragă Fra,

Adevărul e că habar n-am cum să scriu povestirea asta, pentru că de fapt nici măcar nu e povestirea mea, ci a altcuiva un vechi prieten de liceu cu care m-am întâlnit  în spital. Aşa că înţelegi cât de greu îmi e din toate punctele de vedere. Un singur lucru ştiu, că trebuie neapărat să scriu tot ce mi-a povestit şi să sper că nu m-au părăsit cuvintele într-atât de mult cum aş crede. Până acum moartea trecea pe lângă mine în cuvinte mari, o filosofeală ieftină cel mult în cuvinte măreţe şi goale. Niciodată însă n-am simtit fiorul acela metalic care îţi trece prin oase şi schimbă până şi felul în care stă carnea pe ele. Întâlnirea, după cum îţi poţi imagina a fost ceva atât de special că şi Montaigne ar fi invidios. Aşa că n-am putut pune mâinile pe tastele astea rigide care fac parcă să-mi crească o membrană între degete şi am ales să umplu stiloul meu vechi şi să dau cuvintelor forma mea aplecată şi subţire. M-am dus la spital, cum ţi-am spus că voi face, să vorbesc cu Mirulescu. Totul-i bine, aşa că nu-ţi face griji. A fost drăguţ ca de obicei şi mă bucur că am avut aşa noroc cu el. Te salută. Însă cum nu prea avea timp să stea de vorbă cu mine, m-a scos la o plimbare prin spital, în timp ce el verifica în saloane anumiţi pacienţi. Am impresia şi acum că hainele mele miros a spital şi medicamente. Aşa am ajuns în salonul lui Vasile, chiar uitasem că aşa-l cheamă, pentru că noi i-am spus tot timpul după numele de familie: Soare. În liceu am început să ne împrietenim abia spre sfârşit, când ne întâlneam din ce în ce mai des în barul de lângă şcoală plin de moşii care-şi citeau ziarul la o votcă sau ce naiba beau ei. Nu-l mai văzusem pe Soare de mai bine de şase ani şi m-a izbit dintr-o dată imaginea lui în patul de spital. Oricum mi-am dat seama că în unele situaţii cel puţin, cu unii oameni, distanţa şi timpul nu au nimic de-a face. Avusese un accident de maşină, un bou a intrat în el fără să se asigure, însă Mirulescu mi-a spus că a avut noroc şi nu era niciun pericol. Arăta rău faţă de cum mi-l aminteam eu. Puteai să plângi doar privindu-l. Şi vocea i se schimbase, faţa de abia o descifrai printre bandaje, răni şi zgârieturi. Doar privirea lui întunecată şi ageră de sub ochii umflaţi rămăsese la fel. Am stat vreo trei ore cu el. După cum vezi tot amân momentul şi mă pierd în lucruri nesemnificative pentru că mi-e greu să încep. Am scris povestirea la persoana întâi, aşa cum am auzit-o şi eu. Mi-a spus că totul s-a întâmplat acum un an, de ziua lui, când a luat trenul de Bucureşti pentru că voia să-şi ţină ziua cu prietenii lui cu de acolo. Într-un mod ciudat a uitat imediat de întâmplare şi şi-a amintit de abia acum. Nu o mai lungesc. O să vezi singur despre ce e vorba.

Te-am pupat şi să ai grijă de tine pe acolo!

P.S. Nu uita de povestire:

Am urcat în trenul răblăgit  fără să ştiu pe ce lume mă aflu. Mă durea capul, tocmai răcisem şi mă tratam cu paracetamol şi ceaiuri proaste. Am găsit compartimentul de abia am doua oară şi m-am aruncat pe scaunul 47, după ce mi-am aşezat întâi bagajele. Îmi vâjâiau urechile de parcă aş fi stat într-un tunel cu sute de ieşiri şi mii de musculiţe se învârteau în jurul meu. Până la urmă am închis ochii care mă usturau ca naiba. Cumva trenul intrase  dintr-o dată pe sub o apă, o apă curios de albă care cred mai debragă că era lapte. Mi-am lipit faţa de fereastra vagonului şi am văzut atunci cum înflorea mucegaiul, cum laptele devenise vâscos şi un miros stricat mi-a intrat pe sub piele. Am încercat să deschid geamul şi am căzut pe jos de frică când privirea mea a întâlnit sutele de oameni goi care stăteau în poziţii ciudate unii lângă alţii şi capul lor lumina drumul. Un şir care nu se mai termina. Mâinile ciuntite arătau diferite direcţii, feţele nemişcate, contorsionate de durere şi privirea fixă mă înţepau ca sute de ace imense. Simţeam un gust rânced şi m-am întors după sticla cu apă. Ei luminau tăcuţi în poziţiile astea deloc fireşti, ciuntiţi, chinuiţi şi auzeam vocea lor din ce mai tare, mai puternic, deşi gura strâmbă râmânea nemişcată arâtând aceeaşi suferinţă mută. Doar că vocile se suprapuneau şi nu înţelegeam nimic. Era mai mult o tânguire prelungă. Deodată cineva a început să bată toaca şi atunci pe geam am văzut un bărbat cu o barbă imensă şi cu degetele retezate.Clopote şi o femeie cu braţele incredibil de lungi formau un leagăn. Încercau să-mi povestească ceva. Apoi multe femei cu mâinile la gură. Laptele devenise acum mult mai gros şi oamenii luminau mai tare. Mie îmi era din ce în ce mai sete. La un moment dat am văzut că imaginea s-a schimbat şi oamenii erau copii urcaţi unul pe umerii celuilat. Clopotele încetaseră, acum auzeam doar nişte plânsete groaznice întrerupte din când în când de o melodie de leagăn pe care o cunoşteam, o mai auzisem undeva, dar nu puteam să-mi amintesc. Nu mai voiam să mă uit, mă simţeam din ce în ce mai rău. Atunci mi-a venit în cap o idee stranie. Poate că murisem şi nu mi-am dat seama, poate că murisem în somn şi acum eram în iad. La sfârşit o să mă prefac şi eu un om din şirul asta şi o să  luminez drumul pentru ceilalţi. M-am speriat atât de tare, încât nu ştiu de ce am simţit că mă înec. O groază de  ipoteze se vârau în capul meu de niciunde şi mă simţeam învârtit cu o lingură imensă într-o cană cu lapte stricat în care degeaba pui zahăr. Brusc mi s-a făcut greaţă.Am ieşit din compartiment cu mâinile la gură şi am intrat în altul. Toţi dormeau. Copii, femei, bărbaţi dormeau şi nimeni nu vedea nimic din ce se întâmpla.

Trenul s-a zdruncinat brusc şi m-am lovit cu capul de spătarul scaunului. Ardeam. În faţă mea stătea o femeie cu un băieţel. El dormea, ea citea o carte. Mă uitam la ei şi nu înţelegeam de unde naiba au apărut.

– Bună seara, îmi spune politicos femeia, era ocupat peste tot, aşa că am intrat aici.

– Unde aţi urcat, întreb eu încercând să-mi ascund nedumerirea. Răsuflam încă greu şi eram ameţit de parcă aş fi coborât dintr-un montaigne russe.

– În Severin, îmi spune ea. Mergeţi la Bucureşti, mă întrebă?

– Dau din cap cu mintea aiurea.

M-am dus nu fără ceva teamă la fereastră şi am privit stâlpii de curent câteva minute în şir. Mi-era tare sete. Am văzut atunci că sticla cu apă se răsturnase. Scaunul era ud şi bluza mea la fel.

– Ce s-a întâmplat? De ce ne-am oprit aici?, întreb eu

-Cred că e vorba de o defecţiune, să sperăm că nimic serios, îmi răspunde femeia şi eu continui să o privesc curios mult după ce mi-a răspuns. Ardeam. M-am dus la baie, am fumat o ţigară în wc şi m-am întors. Femeia şi copilul tot acolo, ostentativ parcă. M-am pus pe 48 că al meu era încă ud şi m-am uitat la ceas. Era două în cinci minute. Mi-am sprijinit capul în bărbie şi mă gândeam la visul ciudat pe care-l cercetam din toate părţile, încercând să-mi amintesc cât mai multe detalii, să reconstruiesc totul. Asta  până când am văzut alb în faţa ochilor. M-am ridicat instantaneu. Am privit pe geam şi am vomitat o substanţă albă şi vâscoasă. Apoi mi-a fost imediat mai bine. Oamenii luminau iar cu capele aprinse, unul după celălalt, dar de data asta nu mi-e mai fost nici frică, nici sete, nici nimic. Şi înainte să-mi dau seama priveam din afara trenului  prin ferestrele cu perdelele trase băiatul care tocmai picase pe jos de groază văzându-mă. Poate că mâinile mele ciuntite întinse spre el l-au speriat, deşi încercam să comunic cu el, să-l fac să înţeleagă.  Ar  fi avut nevoie de un pas atât de mic să ajungă la mine, să fim iar unul ca în vremurile bune.L-am văzut vomitând şi am simţit  atunci că e atât de aproape, că-i lipseşte atât de puţin şi am început să cânt şi mai tare melodia nostră de leagăn. Însă imediat după aceea s-a depărtat infinit de mine. Aici toţi aşteptăm, e singura noastră şansă, singura mea menire, pe peronul ăsta în care prind rădăcini şi nu îmi rămâne decât speranţa că imaginându-şi că e un vis, o să povestească lumii despre noi, cei care aşteptăm o călătorie cu trenul.