Dragă Fra,

Adevărul e că habar n-am cum să scriu povestirea asta, pentru că de fapt nici măcar nu e povestirea mea, ci a altcuiva un vechi prieten de liceu cu care m-am întâlnit  în spital. Aşa că înţelegi cât de greu îmi e din toate punctele de vedere. Un singur lucru ştiu, că trebuie neapărat să scriu tot ce mi-a povestit şi să sper că nu m-au părăsit cuvintele într-atât de mult cum aş crede. Până acum moartea trecea pe lângă mine în cuvinte mari, o filosofeală ieftină cel mult în cuvinte măreţe şi goale. Niciodată însă n-am simtit fiorul acela metalic care îţi trece prin oase şi schimbă până şi felul în care stă carnea pe ele. Întâlnirea, după cum îţi poţi imagina a fost ceva atât de special că şi Montaigne ar fi invidios. Aşa că n-am putut pune mâinile pe tastele astea rigide care fac parcă să-mi crească o membrană între degete şi am ales să umplu stiloul meu vechi şi să dau cuvintelor forma mea aplecată şi subţire. M-am dus la spital, cum ţi-am spus că voi face, să vorbesc cu Mirulescu. Totul-i bine, aşa că nu-ţi face griji. A fost drăguţ ca de obicei şi mă bucur că am avut aşa noroc cu el. Te salută. Însă cum nu prea avea timp să stea de vorbă cu mine, m-a scos la o plimbare prin spital, în timp ce el verifica în saloane anumiţi pacienţi. Am impresia şi acum că hainele mele miros a spital şi medicamente. Aşa am ajuns în salonul lui Vasile, chiar uitasem că aşa-l cheamă, pentru că noi i-am spus tot timpul după numele de familie: Soare. În liceu am început să ne împrietenim abia spre sfârşit, când ne întâlneam din ce în ce mai des în barul de lângă şcoală plin de moşii care-şi citeau ziarul la o votcă sau ce naiba beau ei. Nu-l mai văzusem pe Soare de mai bine de şase ani şi m-a izbit dintr-o dată imaginea lui în patul de spital. Oricum mi-am dat seama că în unele situaţii cel puţin, cu unii oameni, distanţa şi timpul nu au nimic de-a face. Avusese un accident de maşină, un bou a intrat în el fără să se asigure, însă Mirulescu mi-a spus că a avut noroc şi nu era niciun pericol. Arăta rău faţă de cum mi-l aminteam eu. Puteai să plângi doar privindu-l. Şi vocea i se schimbase, faţa de abia o descifrai printre bandaje, răni şi zgârieturi. Doar privirea lui întunecată şi ageră de sub ochii umflaţi rămăsese la fel. Am stat vreo trei ore cu el. După cum vezi tot amân momentul şi mă pierd în lucruri nesemnificative pentru că mi-e greu să încep. Am scris povestirea la persoana întâi, aşa cum am auzit-o şi eu. Mi-a spus că totul s-a întâmplat acum un an, de ziua lui, când a luat trenul de Bucureşti pentru că voia să-şi ţină ziua cu prietenii lui cu de acolo. Într-un mod ciudat a uitat imediat de întâmplare şi şi-a amintit de abia acum. Nu o mai lungesc. O să vezi singur despre ce e vorba.

Te-am pupat şi să ai grijă de tine pe acolo!

P.S. Nu uita de povestire:

Am urcat în trenul răblăgit  fără să ştiu pe ce lume mă aflu. Mă durea capul, tocmai răcisem şi mă tratam cu paracetamol şi ceaiuri proaste. Am găsit compartimentul de abia am doua oară şi m-am aruncat pe scaunul 47, după ce mi-am aşezat întâi bagajele. Îmi vâjâiau urechile de parcă aş fi stat într-un tunel cu sute de ieşiri şi mii de musculiţe se învârteau în jurul meu. Până la urmă am închis ochii care mă usturau ca naiba. Cumva trenul intrase  dintr-o dată pe sub o apă, o apă curios de albă care cred mai debragă că era lapte. Mi-am lipit faţa de fereastra vagonului şi am văzut atunci cum înflorea mucegaiul, cum laptele devenise vâscos şi un miros stricat mi-a intrat pe sub piele. Am încercat să deschid geamul şi am căzut pe jos de frică când privirea mea a întâlnit sutele de oameni goi care stăteau în poziţii ciudate unii lângă alţii şi capul lor lumina drumul. Un şir care nu se mai termina. Mâinile ciuntite arătau diferite direcţii, feţele nemişcate, contorsionate de durere şi privirea fixă mă înţepau ca sute de ace imense. Simţeam un gust rânced şi m-am întors după sticla cu apă. Ei luminau tăcuţi în poziţiile astea deloc fireşti, ciuntiţi, chinuiţi şi auzeam vocea lor din ce mai tare, mai puternic, deşi gura strâmbă râmânea nemişcată arâtând aceeaşi suferinţă mută. Doar că vocile se suprapuneau şi nu înţelegeam nimic. Era mai mult o tânguire prelungă. Deodată cineva a început să bată toaca şi atunci pe geam am văzut un bărbat cu o barbă imensă şi cu degetele retezate.Clopote şi o femeie cu braţele incredibil de lungi formau un leagăn. Încercau să-mi povestească ceva. Apoi multe femei cu mâinile la gură. Laptele devenise acum mult mai gros şi oamenii luminau mai tare. Mie îmi era din ce în ce mai sete. La un moment dat am văzut că imaginea s-a schimbat şi oamenii erau copii urcaţi unul pe umerii celuilat. Clopotele încetaseră, acum auzeam doar nişte plânsete groaznice întrerupte din când în când de o melodie de leagăn pe care o cunoşteam, o mai auzisem undeva, dar nu puteam să-mi amintesc. Nu mai voiam să mă uit, mă simţeam din ce în ce mai rău. Atunci mi-a venit în cap o idee stranie. Poate că murisem şi nu mi-am dat seama, poate că murisem în somn şi acum eram în iad. La sfârşit o să mă prefac şi eu un om din şirul asta şi o să  luminez drumul pentru ceilalţi. M-am speriat atât de tare, încât nu ştiu de ce am simţit că mă înec. O groază de  ipoteze se vârau în capul meu de niciunde şi mă simţeam învârtit cu o lingură imensă într-o cană cu lapte stricat în care degeaba pui zahăr. Brusc mi s-a făcut greaţă.Am ieşit din compartiment cu mâinile la gură şi am intrat în altul. Toţi dormeau. Copii, femei, bărbaţi dormeau şi nimeni nu vedea nimic din ce se întâmpla.

Trenul s-a zdruncinat brusc şi m-am lovit cu capul de spătarul scaunului. Ardeam. În faţă mea stătea o femeie cu un băieţel. El dormea, ea citea o carte. Mă uitam la ei şi nu înţelegeam de unde naiba au apărut.

– Bună seara, îmi spune politicos femeia, era ocupat peste tot, aşa că am intrat aici.

– Unde aţi urcat, întreb eu încercând să-mi ascund nedumerirea. Răsuflam încă greu şi eram ameţit de parcă aş fi coborât dintr-un montaigne russe.

– În Severin, îmi spune ea. Mergeţi la Bucureşti, mă întrebă?

– Dau din cap cu mintea aiurea.

M-am dus nu fără ceva teamă la fereastră şi am privit stâlpii de curent câteva minute în şir. Mi-era tare sete. Am văzut atunci că sticla cu apă se răsturnase. Scaunul era ud şi bluza mea la fel.

– Ce s-a întâmplat? De ce ne-am oprit aici?, întreb eu

-Cred că e vorba de o defecţiune, să sperăm că nimic serios, îmi răspunde femeia şi eu continui să o privesc curios mult după ce mi-a răspuns. Ardeam. M-am dus la baie, am fumat o ţigară în wc şi m-am întors. Femeia şi copilul tot acolo, ostentativ parcă. M-am pus pe 48 că al meu era încă ud şi m-am uitat la ceas. Era două în cinci minute. Mi-am sprijinit capul în bărbie şi mă gândeam la visul ciudat pe care-l cercetam din toate părţile, încercând să-mi amintesc cât mai multe detalii, să reconstruiesc totul. Asta  până când am văzut alb în faţa ochilor. M-am ridicat instantaneu. Am privit pe geam şi am vomitat o substanţă albă şi vâscoasă. Apoi mi-a fost imediat mai bine. Oamenii luminau iar cu capele aprinse, unul după celălalt, dar de data asta nu mi-e mai fost nici frică, nici sete, nici nimic. Şi înainte să-mi dau seama priveam din afara trenului  prin ferestrele cu perdelele trase băiatul care tocmai picase pe jos de groază văzându-mă. Poate că mâinile mele ciuntite întinse spre el l-au speriat, deşi încercam să comunic cu el, să-l fac să înţeleagă.  Ar  fi avut nevoie de un pas atât de mic să ajungă la mine, să fim iar unul ca în vremurile bune.L-am văzut vomitând şi am simţit  atunci că e atât de aproape, că-i lipseşte atât de puţin şi am început să cânt şi mai tare melodia nostră de leagăn. Însă imediat după aceea s-a depărtat infinit de mine. Aici toţi aşteptăm, e singura noastră şansă, singura mea menire, pe peronul ăsta în care prind rădăcini şi nu îmi rămâne decât speranţa că imaginându-şi că e un vis, o să povestească lumii despre noi, cei care aşteptăm o călătorie cu trenul.

10 responses to this post.

  1. […] OCTAVIA SANDU  ne invită la o povestire… […]

    Reply

  2. Octa nu mai stiu ce sa zic, m-ai ametit de tot cu povestirea asta :)..

    Reply

  3. […] Octavia ne mai spune o poveste a la […]

    Reply

  4. […] din blogosferă: Joujou, Theodora, Răzvan, Dispecer, Melami, Paul G. Sandu, Gabitzu, Gabriela, Octavia Sandu, Dan Pătraşcu, Link-Ping, Ana Peride, Simion Cristian, Ana Veronica, Michaela, Nea Costache, […]

    Reply

  5. Fra Angelico sau Fra Dolcino? 🙂

    Frumos. Chiar foarte frumos pe alocuri.
    Faci o schiță de roman de călătorie?

    Reply

  6. […] Deea, Ana Vero, Michaela, Manole, Mikael, Dumitru, Neliniştitu’, Basterr, Ana Veronica, Octavia, Răzvan, Paul, Adi, Chinezu, Băiatul Ciudat, Paul Gabor, No băsescu Day, Achilianu, Albenegre, […]

    Reply

  7. Paul,
    asta era si ideea:)

    Reply

  8. Gabi,
    Fra Paul:D,am prescurtat si eu.
    Inca n-am planuri de roman. Sa termin licenta ca incep sa le amestec in curand:)

    Reply

  9. […] lor si fara de care romanul nu ar fi aparut: Vladimir Bortun, Amalia Trepca, Iulian Costache, Octavia Sandu, Razvan Andrei si lui Marin Mincu – cel caruia ii este dedicata cartea (lui si Marei) ca o […]

    Reply

  10. Am presupus că despre el e vorba.
    Baftă la licenţă!

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: