Archive for April, 2010

Lanul de grâu

Dacă închizi ochii te loveşti de trupul tău ca de o altă burtă din care nu mai ştii să ieşi şi singurătatea începe să-ţi muşce din ceafă până când aerul pe care-l respiri se împlântă în plămânii tăi ca cioburi de sticlă pisată  şi-n toată ameţeala care te-a cuprins  închipui un lan de grâu în care să fugi să uiţi senzaţia asta de timp fiert în leşie doar că acum te cuprinde o frică imensă că la final după ultimul fir legănat de respiraţia ta sfarşită nu e nimic şi toţi cărora le semeni de parcă fi făcută din piese asamblabile pe care cineva le tot schimbă toţi aceştia ce te sufocă noaptea cu mâinile lor pământii sunt doar nişte biete lăcuste cu picioarele rupte pe care cineva le potriveşte într-un insectar iei o bucată de pământ şi îţi mânjeşti dinţii cu vaga speranţă că într-o zi vei avea şi tu curajul să te să te descoperi fără la pielea să-ţi tremure pe dedesupt, însă  până atunci te ascunzi căci lanul tău de grâu  singurul loc unde ei nu te pot urmări numai că acum simţi că ai pierdut şi tu drumul ca-ntr-un joc de-a v-aţi ascunselea în care nu mai ştii dacă trebui să cauţi sau eşti căutată deopotrivă şi simţi cu fiecare spic de grâu o adâncitură în obraz hainele sunt grele şi unghiile îmbinate de apă aşa că-ţi spui că nu mai poţi să amâni mult momentul respiraţia se linişteşte fuga s-a terminat şi ochii se deschid în timp ce tu ai reuşit de câteva clipe să-adormi pe scaunul rece împăcată cu toate.

“Aceasta nu este o pipă”- Rene Magritte

Treptele salvării II

Ieri noapte ai ajuns acasă beat şi de rău ce-ţi era nici n-ai putut să dibuieşti pe negură wc-ul aşa că ai preferat chiuveta fiindu-ţi mai comodă şi ţi-ai amintit de becul pe care tot vrei să-l cumperi da’ drumul nu te îndeamnă aşa că ai aprins într-un final veioza chioară şi ţi-ai pus repede mâna la ochi de parcă lumina asta ar fi vrut să scoată din intestinele tale tot ce rămăsese ca un maţ de porc spart din care umplutura curge pe masă şi până să te aşezi în pat ai început o luptă de pomină cu pantofii care nu voiau nici în ruptul capului să iasă, iar tu nu puteai să stai cocostârc într-un picior aşa că i-ai dat dracu rapid şi ai trecut mai sus, la pantaloni unde cureaua îţi juca feste din cele mai urâte, o primiseşi cadou de la Ea, când Ea încă venea pe la tine şi râdea la toate glumele tale proaste, dar asta era o altă vreme, de care nu voiai cu nici un chip să-ţi aminteşti căci era de-a dreptul prostesc să te gândeşti cum scuipa ea sâmburii strugurilor în scrumieră, cum chiţăia în patul tău şubred şi vechi sau de ziua în care a venit cu Angi, n-are nicicun rost, îţi zici în timp ce rupi câţiva nasturi la camaşa, „lucrurile astea nici măcar nu mi s-au întâmplat mie, ci  unei alte persoane cu care am locuit un timp”,  adică toate scenele picante pe care nu le puteai da peste cap o dată cu votca ca şi cum ai fi fost  la un teatru  mare cu scaune roşii cum s-a întâmplat odată prin vremurile pierdute când  ai fost cu Ea, de aţi stat în primul rând şi tu te-ai holbat sub fusta uneia care plângea în hotote cu pistolul în mâna, iar Ea s-a întâmplat să-ţi muşte tare lobul urechii, şi de-atunci ai urmărit interesat doar picioarele păroase ce se perindau pe acolo, dar astea erau alte lucruri fără rost, pe care le catalogai în sertarul altcuiva căci tu nu ai un sertar al tău şi tot ce ţi-a rămas e băutura  care te iubeşte mai mult decât oricine deşi ţie îţi vine câteodată s-o urăşti înapoi da’ ţi-e frică, măcar de-ai fi avut-o pe Angi să mai vorbeşti cu ea, să-i dai un peşte uscat şi să stai să priveşti mişcările ei lente pentru că Angi asta făcea oprea timpul pentru tine, era fermecată şi era de la Ea, dar acum s-au dus naibii toate, te gândeşti la prietenii din bar care s-au pilit mai rău ca tine şi râzi de ei în timp ce te chinui să te bagi în pat fără gânduri mari, doar tu, cu frica ta ce muşcă din plămâni şi te face să tremuri de parcă ai exact în momentul în care ai închide ochii, ei, toţi de stau acum ascunşi prin dulap şi pe sub masă să nu-i vezi, s-ar năpusti spre tine, îţi aminteşti senzaţia aia de când erai bebeluş şi furnicile au început  umble pe tine şi nu puteai să faci nimic, să zici nimic, nici nu ştiai că-s acolo şi că se cheamă furnici, doar aşteptai să înhaţi  cu limba picăturile calde de sânge când cădeau de pe frunte, atât îţi rămânea,  dar poate şi asta e o amintire inventată de tine când ai combinat două poveşti de la bunica  cu puţină votcă şi ai povestit-o prietenilor tăi de băut,  că oricât ai încerca nu-ţi mai poţi aminti nimic, decât senzaţia aia care e mai vie decât toate amintie tale la un loc şi deja e mai vie decât tine.

Requiem

camera e mare şi ne urăşte pe toţi la fel

ceara răsuflă  de câteva ori

şi cade pentru noi în picuri

…………………………………

 

doi amărâţi se ceartă pentru-un televizor stricat

şi mârâie

 

 

…………………………………………..

fără să îmi dau seama

în timp bărbatul asta cu nume greu de pronunţat

ne adună ca pe nişte prune trecute

ţuica se hlizeşte la noi din pahare de plastic

O vreme

o vreme n-am să mai scriu

o să-o las să treacă

cum las câteodată

ploaia să-mi intre pe sub haine

o să călătores

pe străzi am să-mi lipesc umărul de câte-un trecător

şi am să fug în cealaltă direcţie

un timp am să merg cu vaporul

şi-am să învăţ să spun „te iubesc”

într-o limbă încâlcită şi greu nepronunţat

încât să pară un gâlgâit ca de burlane

încinse la început de toamnă

nu ştiu când voi termina cu toate

mai am oricum mult de plănuit

 

Pildă despre curaj

Cea mai mizerabilă melodie pe care o putuse găsi suna acum în voie bună descărcându-şi energiile prin vibraţii şi sunete cât de poate de ascuţite şi enervante. Era 7. Precaut, Vlad îşi pusese telefonul pe masă, iar acum trebuia să iasă din culcuş, să arunce plapuma care-i ţinuse de cald şi să se ridice. Altfel,  ştia că  va trebui să îndure aceeaşi melodie  din cinci în cinci minute de zece ori,  iar asta era peste limitele lui. Aşa că, după ce renunţă să-şi mai caute papucii de casă, se târî până la baie. Îşi aruncă nişte apă ruginită pe faţă şi înjură sănătos pentru o deşteptare completă.

Avea în cap de cu seară să se ducă din nou la recoltare de sânge. Nu îi făcea nicio plăcere deosebită, mai ales că o dată o neghioabă i-a spart vena. Nici măcar gândul că ajută oamenii cu minunta lui grupă 0 nu-l mai emoţiona în niciun fel. Pixuri cu sigla spitalului avea într-un borcan la discreţie, să mergi gratis cu tramvaiul era binişor, însă bonurile de masă erau de un real folos, mai ales că tanti Nuţi îi dădea şi tigări şi bere pe ele, iar dacă o ruga frumos i le mai şi schimba pe bani. Asta şi pentru că Vlad o mai ajuta din când în când cu marfa: ajuta la descărcatul mărfii, se urca pe scară să pună lăzile goale de bere şi tot felul de mici servicii.

Trebuia să mănânce ceva înainte de pleca, atfel îl trimiteau acasă, şi-i spuneau că are tensiunea prea mică.  Era a doua oară luna asta când dona sânge, aşa că acum trebuia să să meargă la celălalt centru, unde prevăzător, se ducea rar şi asistentele încă nu-l cunoşteau.

Fără prea mari iluzii deschise frigiderul, gol cu excepţia unui gem de care i se făcuse lehamite de la o vreme. Mai era  şi o bucată de brânză de vacă, tare şi extrem de sărată, „cu găuri de dinozaur” zicea el, amuzându-se. Îşi tăie o bucată şi cu un colţ de pâine îşi puse maxilarele în mişcare. „Trebuie să fac rost de bani neapărat”, se gândi fără disperare, trecând în revistă toate posibilităţile. „Poate mâine găsesc vreo pomană la care să mă duc” îi trecu prin minte, amintindu-şi ce bine a petrecut ultima dată cu nişte beţivi cumsecade. Singur parcă nu se încumeta, când era vorba de lucruri din astea, avea întotdeauna un partener:  pe Alex, prietenul lui din copilărie. Numai că Alex venea cu el pentru amuzament şi „experienţă în socializare”, aşa îi spunea misiunii şi îl interesa mai puţin obiectivul practic, de a-şi burduşi stomacul. Începeau discuţii  teologice interminabile cu preoţii, vorbeau  nestingeriţi cu  tot felul de oameni şi cunoşteau fete câteodată chiar simpatice. Le alegeau întotdeauna pe cele mai puţin afectate, rude îndepartate venite din obligaţie. O singură dată au fost prinşi în flagrant, când au spus că sunt din partea unchiului Ghiţă, chiar unui bărbat pe care-l chema Ghiţă şi care pe deasupra mai era şi văr cu mortul. S-au bălbâit, au încercat o explicaţie, n-a ţinut şi au şters-o de acolo.

Vlad se gândi că n-ar strica să treacă mai târziu pe la Alex, să joace un Heroes. Luă telefonul ca să-i dea un bip matinal, căci Alex întotdeuna îl suna înapoi.

– Salut bă bolovanule, credeam că dormi…vezi că trec mai încolo pe la tine. Facem un Heroes? Bun, păi antrenează-te până vin, îi spuse Vlad ironic, că altfel n-ai nicio şansă. Închise telefonul şi acum îşi căuta nebunit cheile. Le găsi într-un final căzute după pat şi trânti uşa garsonierei în care trăia deja de doi ani. Pe scări număra zilele până avea să primească banii de la maică-sa cu care trebuia să plătească  chiria şi facturile, săşi plătească datoriile şi să iasă la liman. Se opri să-şi lege şireturile năclăite de noroi uscat şi îşi aminti că la vară o să plece două săptămâni în Italia, unde mama lui lucra la o bătrână.  Se trezi dintr-o dată vesel şi porni pe drum fluierând cu mâinile în buzunar. Îşi scoase şi o ţigară şi după trei chibrituri irosite îşi dezmierdă plămânii cu fumul ei. „Ar trebui să mă trezesc mai des dimineaţa”, se gândi în timp ce privea cum se desprindea ceaţa, cum ajunsese în vârful copacilor dându-le o aură de gânditori melancolici. Centrul de recoltare se afla 15 minute distanţă aşa că avea timp cu prisosinţă să se gândească la o nouă strategie prin care să-l bată pe Alex. Oricum Alex nu era un adversat pe măsura lui, mai ales că juca cu Necropolis, cel mai slab castel de pe planşă. „E adevărat că e destul de ieftin să-ţi faci clădirile şi creaturile, dar cum el n-are vreo tactică prea complicată oricât de mulţi vampiri ar avea tot pot să-l bat”, medita el profund, mai să nu vadă maşina care acum îl claxona isteric. „Oricum Bone Dragon-ul lui e degeaba, cel mai slab dintre dragoni, îl bat numai cu druzii şi unicornii, dar tre’ să-mi fac un erou puternic, să aibă spell power mare, asta contează şi să-mi iau nişte vrăji bune şi-i strivesc armata şi eroul ăla al lui, numai să încep bine din prima săptămână: să-mi iau minele de lemn, cărbune şi cristale, şi să-mi construiesc în castel clădirile principale, să-mi fac Capitolul ca să-mi dea 4000 pe zi”.Cu gândurile astea ajunse în faţa clinicii, ameţit de strategii şi posibile ipoteze. Urcă scările repede, traversă holul şi la stângă deschise o uşă, albă ca toate celelalte.

– Bună ziua, îi spuse asitentei din uşă, am venit să donez sânge.

– Aţi mai fost până acum? întrebă femeia în halat puţin sictirită.

– Da, am grupa 0, îi răspunse simplu Vlad.

– Cum vă numiţi? continuă ea, la fel de binedispusă.

-Vlad Pescaru.

În timp ce îi cauta fişa, Vlad avuse tip să o observe. Era o femeie la vreo 40- 45 de ani, niciodată nu putuse să aproximeze bine vârsta oamenilor, tot timpul făcea gafe, dar ce-i sări amuzat în ochi era că sub pantalonii albi purta o brăţară în jurul gleznei din care se vedea o frunză argintie. Până să se întrebe de ce naiba ţinea brăţara aia, ea îi spuse ridicându-şi ochii din fişa lui că doctorul e gata să-l vadă şi să treacă în camera cealaltă.

– Bună ziua, spuse Vlad din nou.

– Bună ziua, îi răspunse doctorul, aşezaţi-vă aici,  şi degetul indica patul alb pe care se afla o muşama maro. Doctorul se apropie, îi ascultă inima şi apoi îi puse pe braţ inelul de pânza care îi măsura tensiunea. După ce se umflă de tot, doctorul, mulţumit, îl expedie altei asistente care trebuia să îi ia în sfaârşit sângele.

-Bună ziua, spuse Vlad, sătul de atâta curtoazie şi se aşeză pe „scaunul-pat”, cum îi zicea şi urmări asistenta care pregătea ustensilele. Părea mai târără ca cealaltă şi mai drăguţă, dar nu  prea avea chef de conversaţe, aşa că aşteptă tăcut pe scaunul lui, cu mâneca suflecată până în gât.

– Dacă simţi că ţi se face cald şi nu mai auzi bine, să mă anunţi, îi spuse zâmbindu-i în timp ce îi lega cordonul strâns de braţ.

Vlad se uită pe geam în timp ce mirosul de spirt îi intră pe nări. Simţi apoi o împunsătură şi întoarse privirea. Asistenta aplecată toată peste el îi găsise vena şi pentru prima data Vlad simţi o voluptate perversă în asta. În punga de pe cântar începuseră să se vadă primii stropii. Vru să întâlnească privirea asistentei, se simţea bărbat, însă ea se întoarse cu spatele cotrobâind într-un sertar. După 10 minute se plictisi, inspectase toţi pereţii, celelalte scaune-pat goale şi acum încerca să-i găsească un nume potrivit asistentei. Ajunse la concluzia că trebuie să o cheme Laura şi îşi fixă în cap să o întrebe la un moment dat. Şi pe Laura o analiză din cap până în picioare, în timp ce ea completa atentă un formular, care bănuia că-l viza. Până la urmă găsi ceva ca să-l intrige:  la o mână avea unghiile mici şi la alta mai mari, aşa că-şi ocupă timpul încercând să găsească motivaţia. „Poate la curaţat de cartofi îi trebuie unghii mari” se gândi, „ ca să scoată ochiurile”, dar apoi i se păru tare stupidă ideea, aşa că se amuză singur.

– E totul în regulă? întrebă ea, ridicându-şi capul din foi.

– Da, sigur, răspunse el repede şi când să continue propoziţia, uşa cabinetului se deschise şi intră doctorul. Îi aruncă o privire şi repetă aceeaşi întrebare de mai înainte, luă un dosar şi ieşi.

Vlad îşi întoarse acum privirea spre geam şi cu ochii mari cât cepele urmărea peisajul de afară fără să-i vină să creadă. Pe o potecă lungă erau copaci cu coroana perfect ovală care ascundeau o mină de sulf păzită de o creatură ce părea a fi un centaur. Mai la stânga era un artefact, îţi dădea morală şi era apărat doar de câţiva ţărani amărâţi. Apoi o  clădire din care îşi putea recruta creaturi de nivelul 1 şi o  moară pe care dacă o vizitai primeaiori lemn ori ceva bani, însă doar o dată pe săptămâna. Încântat, cu inima bătându-i puternic, îşi zări castelul la capătul alei, însă nu vedea eroul şi simţi o nerăbdare crescândă să intre în el, să vadă ce-i de făcut.  În aceeaşi clipă îşi întoarse capul şi văzu cu dezamărire pereţii albi ai camerei. În acelaşi timp patul se învârtea cu el, aşa că nu mai aşteptă nicio clipă.

– Cred că nu mă simt prea bine, mai apucă să-i spună asistentei, până să  vadă din nou cum se imaterializează geamul şi să tremure  din nou de emoţie văzându-şi castelul în depărtare. Acum îşi dădu seama, el era eroul şi pe căluţul lui roşcovan, mai avea doar o zi  de făcut până la castel. Trebuia să-şi ia armată şi să cucerească mina de sulf, ca să facă la sfârşitul săptămânii clădirea pentru  Black Dragon. Vlad se simţea puternic de parcă în venele lui nu mai curgea sânge, ci altceva care îl făcea mereu mai viu, mai aprig. Asta şi pentru că timpul nu mai bătea în inima lucrurilor, în inima lui care acum zcâcnea de emoţie şi desfătare. Însă în timp ce se îndrepta spre castel vazu un alt erou, un necromancer care îl atacă. Lupta se ducea pe iarbă, un teren bun, fără obstacole. Necromancerul avea armată puternică: 15 de Lich, 30 de Vampiri, 60 de scheleţi care trăgeau de la distanţă şi pe deasupra era şi level 15. Greu de învins. El avea câţiva arcaşi, 5 unicorni şi 20 de zâne.  Se simţea luat prin surprindere, înşelat, păcălit, dar nu se pierdu cu firea, ci îşi strânge toată armata pentru lupta care avea să înceapă.Necromancerul era primul, „are iniţiativă mare” se gândi  Vlad repede în timp ce Vampirii deja veneau înspre el. Urmă apoi o vrajă, un Lighting Bolt probabil. Simţi o scurtcircuitare şi pentru o clipă vazu din nou tavanul alb al cabinetului care se mişca înspre el şi figura unei femei şi a unui bărbat mai în vârsta aplecate înspre el. „Trebuie să fie altă vrajă” îşi zise, de confundare sau ceva care să îmi tulbure raţiunea clară, dar acum era rândul lui să-şi mute armata. Le spuse arcaşilor să tragă în vampiri, erau cei mai periculoşi pentru că se regenerau din viaţa pe care o luau. Omorâră doar 2. Se uită repede prin cartea de vrăji, avea mană puţină, doar pentru două, aşa că alesese Magic Arrow care mai omorâse doi vampiri. Însă vampirii se tot apropiau, începuseră să se reînvie din sângele lui, el se simţea tot mai slăbit, nu mai avea vrăji, unicornii mureau şi el simţea o durere mare în tot corpul, trebuia să se retragă, să fugă la castel.

– Ce naiba băiete, n-ai tras o spaimă la toţi, auzi vocea doctorului.

Vlad deschise ochii în care se cuibărise o dezamăgire cruntă, dar şi o durere fizică mare.

-Te trimit să-ţi faci nişte analize mai amănunţite, îi spuse doctorul pe un ton sever, verificându-l continuu.

– Sunt bine, n-ai nimic, spuse Vlad grăbit, încă ameţit şi cu o durere mare de cap. Doctorul îi ascultă inima din nou şi apoi se întoarse spre asistentă. Vlad, profită de moment şi o luă val vârtej pe uşă afară.

– Băiete, stai puţin, strigă doctorul după el, fără niciun sens însă, că Vlad ieşise din toate încăperile şi alerga acum pe coridorul lung.

Deschise uşa albă a spitalului să iasă în stradă şi când ridică privirea văzu că intră în castelul lui. Acolo îl astepta cu urale toată armata. Zânele cântau din fluier, unicornii se plecau la pământ şi se ridicau pe picioarele din spate, druizii spuneau o incantaţie într-o limbă ciudată şi arcaşii aruncau săgeţi spre cer. Învăţă nişte vrăji noi, intră în fiecare clădire a castelului şi-şi îmbărbată armata, hotărât să-şi găsească adversarul şi să-l învingă. Şi înainte de-a pleca din castel i se păru că vede din nou o cameră albă, dar acum ştia că nimic din ce avea să se întâmple acolo nu era real, pentru că adevarata luptă se ducea aici la castelul său şi totul depindea de asta. Şi în clipa aceea în care doctorii se învălmăşeau lângă el, băgându-i tuburi pe gât şi pe nas, realiză că misiunea lui era să-i salveze pe ei, pe doctori aceia ignoranţi, şi pe Laura care la o simplă vrajă ar fi dispărut de pe faţă pământului, fiind doar nişte amărâţi de oameni. Numai asistenta cu brăţară la picior stătea retrasă şi acum de abia înţelegea el rostul brăţării fermecate.  Ştia că singura modalitate de-ai salva era să găsească eroul cel rău  şi să-l învingă. Nu mai stătu nicio clipă pe gânduri, se inclină în faţa unui altar de piatră şi plecă.

poezia e altceva?

Mircea Ivănescu

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezîndu-se pe pat aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini
să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit
încît i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini
în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Epilog

am spus într-un final că-mi pare rău

şi iarba mi-a crescut prin talpa pantofului

din tablou se uită mama                                                                                                                                                                                             mai tânără şi mai frumoasă decât mine


eu spun totul când luminile se sting
asta e limita mea
cântece la chitară şi mult marţipan

ştii tată, câteodată umblu hai-hui pe stradă
şi am impresia că cineva îmi mângâie creştetul

dacă vrei ne uităm pe geam
la pălăriile de abur ale canalelor
şi n-o se ne mai simţim singuri

zilele trec în rest tocite
ca o mătură
cu care nu mai poţi să aduni nimic.

Hristos a înviat!