Mircea Ivănescu
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezîndu-se pe pat aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini
să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit
încît i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini
în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Aventurile Uliseei 