Pildă despre curaj

Cea mai mizerabilă melodie pe care o putuse găsi suna acum în voie bună descărcându-şi energiile prin vibraţii şi sunete cât de poate de ascuţite şi enervante. Era 7. Precaut, Vlad îşi pusese telefonul pe masă, iar acum trebuia să iasă din culcuş, să arunce plapuma care-i ţinuse de cald şi să se ridice. Altfel,  ştia că  va trebui să îndure aceeaşi melodie  din cinci în cinci minute de zece ori,  iar asta era peste limitele lui. Aşa că, după ce renunţă să-şi mai caute papucii de casă, se târî până la baie. Îşi aruncă nişte apă ruginită pe faţă şi înjură sănătos pentru o deşteptare completă.

Avea în cap de cu seară să se ducă din nou la recoltare de sânge. Nu îi făcea nicio plăcere deosebită, mai ales că o dată o neghioabă i-a spart vena. Nici măcar gândul că ajută oamenii cu minunta lui grupă 0 nu-l mai emoţiona în niciun fel. Pixuri cu sigla spitalului avea într-un borcan la discreţie, să mergi gratis cu tramvaiul era binişor, însă bonurile de masă erau de un real folos, mai ales că tanti Nuţi îi dădea şi tigări şi bere pe ele, iar dacă o ruga frumos i le mai şi schimba pe bani. Asta şi pentru că Vlad o mai ajuta din când în când cu marfa: ajuta la descărcatul mărfii, se urca pe scară să pună lăzile goale de bere şi tot felul de mici servicii.

Trebuia să mănânce ceva înainte de pleca, atfel îl trimiteau acasă, şi-i spuneau că are tensiunea prea mică.  Era a doua oară luna asta când dona sânge, aşa că acum trebuia să să meargă la celălalt centru, unde prevăzător, se ducea rar şi asistentele încă nu-l cunoşteau.

Fără prea mari iluzii deschise frigiderul, gol cu excepţia unui gem de care i se făcuse lehamite de la o vreme. Mai era  şi o bucată de brânză de vacă, tare şi extrem de sărată, „cu găuri de dinozaur” zicea el, amuzându-se. Îşi tăie o bucată şi cu un colţ de pâine îşi puse maxilarele în mişcare. „Trebuie să fac rost de bani neapărat”, se gândi fără disperare, trecând în revistă toate posibilităţile. „Poate mâine găsesc vreo pomană la care să mă duc” îi trecu prin minte, amintindu-şi ce bine a petrecut ultima dată cu nişte beţivi cumsecade. Singur parcă nu se încumeta, când era vorba de lucruri din astea, avea întotdeauna un partener:  pe Alex, prietenul lui din copilărie. Numai că Alex venea cu el pentru amuzament şi „experienţă în socializare”, aşa îi spunea misiunii şi îl interesa mai puţin obiectivul practic, de a-şi burduşi stomacul. Începeau discuţii  teologice interminabile cu preoţii, vorbeau  nestingeriţi cu  tot felul de oameni şi cunoşteau fete câteodată chiar simpatice. Le alegeau întotdeauna pe cele mai puţin afectate, rude îndepartate venite din obligaţie. O singură dată au fost prinşi în flagrant, când au spus că sunt din partea unchiului Ghiţă, chiar unui bărbat pe care-l chema Ghiţă şi care pe deasupra mai era şi văr cu mortul. S-au bălbâit, au încercat o explicaţie, n-a ţinut şi au şters-o de acolo.

Vlad se gândi că n-ar strica să treacă mai târziu pe la Alex, să joace un Heroes. Luă telefonul ca să-i dea un bip matinal, căci Alex întotdeuna îl suna înapoi.

– Salut bă bolovanule, credeam că dormi…vezi că trec mai încolo pe la tine. Facem un Heroes? Bun, păi antrenează-te până vin, îi spuse Vlad ironic, că altfel n-ai nicio şansă. Închise telefonul şi acum îşi căuta nebunit cheile. Le găsi într-un final căzute după pat şi trânti uşa garsonierei în care trăia deja de doi ani. Pe scări număra zilele până avea să primească banii de la maică-sa cu care trebuia să plătească  chiria şi facturile, săşi plătească datoriile şi să iasă la liman. Se opri să-şi lege şireturile năclăite de noroi uscat şi îşi aminti că la vară o să plece două săptămâni în Italia, unde mama lui lucra la o bătrână.  Se trezi dintr-o dată vesel şi porni pe drum fluierând cu mâinile în buzunar. Îşi scoase şi o ţigară şi după trei chibrituri irosite îşi dezmierdă plămânii cu fumul ei. „Ar trebui să mă trezesc mai des dimineaţa”, se gândi în timp ce privea cum se desprindea ceaţa, cum ajunsese în vârful copacilor dându-le o aură de gânditori melancolici. Centrul de recoltare se afla 15 minute distanţă aşa că avea timp cu prisosinţă să se gândească la o nouă strategie prin care să-l bată pe Alex. Oricum Alex nu era un adversat pe măsura lui, mai ales că juca cu Necropolis, cel mai slab castel de pe planşă. „E adevărat că e destul de ieftin să-ţi faci clădirile şi creaturile, dar cum el n-are vreo tactică prea complicată oricât de mulţi vampiri ar avea tot pot să-l bat”, medita el profund, mai să nu vadă maşina care acum îl claxona isteric. „Oricum Bone Dragon-ul lui e degeaba, cel mai slab dintre dragoni, îl bat numai cu druzii şi unicornii, dar tre’ să-mi fac un erou puternic, să aibă spell power mare, asta contează şi să-mi iau nişte vrăji bune şi-i strivesc armata şi eroul ăla al lui, numai să încep bine din prima săptămână: să-mi iau minele de lemn, cărbune şi cristale, şi să-mi construiesc în castel clădirile principale, să-mi fac Capitolul ca să-mi dea 4000 pe zi”.Cu gândurile astea ajunse în faţa clinicii, ameţit de strategii şi posibile ipoteze. Urcă scările repede, traversă holul şi la stângă deschise o uşă, albă ca toate celelalte.

– Bună ziua, îi spuse asitentei din uşă, am venit să donez sânge.

– Aţi mai fost până acum? întrebă femeia în halat puţin sictirită.

– Da, am grupa 0, îi răspunse simplu Vlad.

– Cum vă numiţi? continuă ea, la fel de binedispusă.

-Vlad Pescaru.

În timp ce îi cauta fişa, Vlad avuse tip să o observe. Era o femeie la vreo 40- 45 de ani, niciodată nu putuse să aproximeze bine vârsta oamenilor, tot timpul făcea gafe, dar ce-i sări amuzat în ochi era că sub pantalonii albi purta o brăţară în jurul gleznei din care se vedea o frunză argintie. Până să se întrebe de ce naiba ţinea brăţara aia, ea îi spuse ridicându-şi ochii din fişa lui că doctorul e gata să-l vadă şi să treacă în camera cealaltă.

– Bună ziua, spuse Vlad din nou.

– Bună ziua, îi răspunse doctorul, aşezaţi-vă aici,  şi degetul indica patul alb pe care se afla o muşama maro. Doctorul se apropie, îi ascultă inima şi apoi îi puse pe braţ inelul de pânza care îi măsura tensiunea. După ce se umflă de tot, doctorul, mulţumit, îl expedie altei asistente care trebuia să îi ia în sfaârşit sângele.

-Bună ziua, spuse Vlad, sătul de atâta curtoazie şi se aşeză pe „scaunul-pat”, cum îi zicea şi urmări asistenta care pregătea ustensilele. Părea mai târără ca cealaltă şi mai drăguţă, dar nu  prea avea chef de conversaţe, aşa că aşteptă tăcut pe scaunul lui, cu mâneca suflecată până în gât.

– Dacă simţi că ţi se face cald şi nu mai auzi bine, să mă anunţi, îi spuse zâmbindu-i în timp ce îi lega cordonul strâns de braţ.

Vlad se uită pe geam în timp ce mirosul de spirt îi intră pe nări. Simţi apoi o împunsătură şi întoarse privirea. Asistenta aplecată toată peste el îi găsise vena şi pentru prima data Vlad simţi o voluptate perversă în asta. În punga de pe cântar începuseră să se vadă primii stropii. Vru să întâlnească privirea asistentei, se simţea bărbat, însă ea se întoarse cu spatele cotrobâind într-un sertar. După 10 minute se plictisi, inspectase toţi pereţii, celelalte scaune-pat goale şi acum încerca să-i găsească un nume potrivit asistentei. Ajunse la concluzia că trebuie să o cheme Laura şi îşi fixă în cap să o întrebe la un moment dat. Şi pe Laura o analiză din cap până în picioare, în timp ce ea completa atentă un formular, care bănuia că-l viza. Până la urmă găsi ceva ca să-l intrige:  la o mână avea unghiile mici şi la alta mai mari, aşa că-şi ocupă timpul încercând să găsească motivaţia. „Poate la curaţat de cartofi îi trebuie unghii mari” se gândi, „ ca să scoată ochiurile”, dar apoi i se păru tare stupidă ideea, aşa că se amuză singur.

– E totul în regulă? întrebă ea, ridicându-şi capul din foi.

– Da, sigur, răspunse el repede şi când să continue propoziţia, uşa cabinetului se deschise şi intră doctorul. Îi aruncă o privire şi repetă aceeaşi întrebare de mai înainte, luă un dosar şi ieşi.

Vlad îşi întoarse acum privirea spre geam şi cu ochii mari cât cepele urmărea peisajul de afară fără să-i vină să creadă. Pe o potecă lungă erau copaci cu coroana perfect ovală care ascundeau o mină de sulf păzită de o creatură ce părea a fi un centaur. Mai la stânga era un artefact, îţi dădea morală şi era apărat doar de câţiva ţărani amărâţi. Apoi o  clădire din care îşi putea recruta creaturi de nivelul 1 şi o  moară pe care dacă o vizitai primeaiori lemn ori ceva bani, însă doar o dată pe săptămâna. Încântat, cu inima bătându-i puternic, îşi zări castelul la capătul alei, însă nu vedea eroul şi simţi o nerăbdare crescândă să intre în el, să vadă ce-i de făcut.  În aceeaşi clipă îşi întoarse capul şi văzu cu dezamărire pereţii albi ai camerei. În acelaşi timp patul se învârtea cu el, aşa că nu mai aşteptă nicio clipă.

– Cred că nu mă simt prea bine, mai apucă să-i spună asistentei, până să  vadă din nou cum se imaterializează geamul şi să tremure  din nou de emoţie văzându-şi castelul în depărtare. Acum îşi dădu seama, el era eroul şi pe căluţul lui roşcovan, mai avea doar o zi  de făcut până la castel. Trebuia să-şi ia armată şi să cucerească mina de sulf, ca să facă la sfârşitul săptămânii clădirea pentru  Black Dragon. Vlad se simţea puternic de parcă în venele lui nu mai curgea sânge, ci altceva care îl făcea mereu mai viu, mai aprig. Asta şi pentru că timpul nu mai bătea în inima lucrurilor, în inima lui care acum zcâcnea de emoţie şi desfătare. Însă în timp ce se îndrepta spre castel vazu un alt erou, un necromancer care îl atacă. Lupta se ducea pe iarbă, un teren bun, fără obstacole. Necromancerul avea armată puternică: 15 de Lich, 30 de Vampiri, 60 de scheleţi care trăgeau de la distanţă şi pe deasupra era şi level 15. Greu de învins. El avea câţiva arcaşi, 5 unicorni şi 20 de zâne.  Se simţea luat prin surprindere, înşelat, păcălit, dar nu se pierdu cu firea, ci îşi strânge toată armata pentru lupta care avea să înceapă.Necromancerul era primul, „are iniţiativă mare” se gândi  Vlad repede în timp ce Vampirii deja veneau înspre el. Urmă apoi o vrajă, un Lighting Bolt probabil. Simţi o scurtcircuitare şi pentru o clipă vazu din nou tavanul alb al cabinetului care se mişca înspre el şi figura unei femei şi a unui bărbat mai în vârsta aplecate înspre el. „Trebuie să fie altă vrajă” îşi zise, de confundare sau ceva care să îmi tulbure raţiunea clară, dar acum era rândul lui să-şi mute armata. Le spuse arcaşilor să tragă în vampiri, erau cei mai periculoşi pentru că se regenerau din viaţa pe care o luau. Omorâră doar 2. Se uită repede prin cartea de vrăji, avea mană puţină, doar pentru două, aşa că alesese Magic Arrow care mai omorâse doi vampiri. Însă vampirii se tot apropiau, începuseră să se reînvie din sângele lui, el se simţea tot mai slăbit, nu mai avea vrăji, unicornii mureau şi el simţea o durere mare în tot corpul, trebuia să se retragă, să fugă la castel.

– Ce naiba băiete, n-ai tras o spaimă la toţi, auzi vocea doctorului.

Vlad deschise ochii în care se cuibărise o dezamăgire cruntă, dar şi o durere fizică mare.

-Te trimit să-ţi faci nişte analize mai amănunţite, îi spuse doctorul pe un ton sever, verificându-l continuu.

– Sunt bine, n-ai nimic, spuse Vlad grăbit, încă ameţit şi cu o durere mare de cap. Doctorul îi ascultă inima din nou şi apoi se întoarse spre asistentă. Vlad, profită de moment şi o luă val vârtej pe uşă afară.

– Băiete, stai puţin, strigă doctorul după el, fără niciun sens însă, că Vlad ieşise din toate încăperile şi alerga acum pe coridorul lung.

Deschise uşa albă a spitalului să iasă în stradă şi când ridică privirea văzu că intră în castelul lui. Acolo îl astepta cu urale toată armata. Zânele cântau din fluier, unicornii se plecau la pământ şi se ridicau pe picioarele din spate, druizii spuneau o incantaţie într-o limbă ciudată şi arcaşii aruncau săgeţi spre cer. Învăţă nişte vrăji noi, intră în fiecare clădire a castelului şi-şi îmbărbată armata, hotărât să-şi găsească adversarul şi să-l învingă. Şi înainte de-a pleca din castel i se păru că vede din nou o cameră albă, dar acum ştia că nimic din ce avea să se întâmple acolo nu era real, pentru că adevarata luptă se ducea aici la castelul său şi totul depindea de asta. Şi în clipa aceea în care doctorii se învălmăşeau lângă el, băgându-i tuburi pe gât şi pe nas, realiză că misiunea lui era să-i salveze pe ei, pe doctori aceia ignoranţi, şi pe Laura care la o simplă vrajă ar fi dispărut de pe faţă pământului, fiind doar nişte amărâţi de oameni. Numai asistenta cu brăţară la picior stătea retrasă şi acum de abia înţelegea el rostul brăţării fermecate.  Ştia că singura modalitate de-ai salva era să găsească eroul cel rău  şi să-l învingă. Nu mai stătu nicio clipă pe gânduri, se inclină în faţa unui altar de piatră şi plecă.

Advertisement