Archive for November, 2010

Chişinăul flashback-uit

Când plec dintr-un loc trăiesc cu impresia că am uitat ceva. Caut prin toate buzunarele chei, telefon, ţigări, brichetă, portofel. Toate răsfirate, dar toate sunt. Totuşi sentimentul continuă şi câteva clipe aştept cu frică.  Plus că am o senzaţie de disconfort total, de parcă aş fi mâncat prea mult şi prea repede dintr-o dată.

Nu ştiu bine când am ajuns în Chişinău, dar îmi amintesc perfect când am plecat. Moni şi Sandu stăteau în faţa microbuzului din Gara de Sud şi ne făceau cu mâna. Ana se chinuia să aşeze la picioare plasele pline cu reviste şi mesteca din când în când o grisină, Ioana se muta de pe un scaun pe altul, Bea – nu ştiu ce naiba făcea că era chiar lângă mine – iar eu, de abia scăpată de o rutieră mă gândeam ce bine că mi-a rămas un leu moldovenesc pe care l-am aşezat apoi frumos lângă paşaport.

Rutierele astea, mijlocul de transport în comun din Chişinău, au simţit de la început că nu le prea am la suflet şi au căutat cu tot dinadinsul să se răzbune. Sunt un fel de maxi-taxi-uri cu şoferi nebuni care fac slalom de pe o bandă pe altă şi printre gropi. Important e să te fixezi bine pe picioare şi să strângi la piept fără timiditate bara metalică. În prima am ajuns în patru labe. Nu pentru că am căzut, ci pentru că nu puteam să mă ridic. S-a nimerit să urc ultima într-un spaţiu minuscul. Şoferul a început să ţipe să închid dracului uşa (asta îmi imaginez eu pentru că mai am ceva de descifrat la rusă) în timp ce apăsa tot mai tare pe acceleraţie, iar eu mă ţineam de ce apucam să nu pic în stadă. În alta n-am mai apucat să cobor. Trebuia să escaladez un tip imens, iar uşa s-a închis exact când ajusesem în dreptul ei. Am rămas privindu-i dezolată pe toţi ai mei cum se îndepartează. I-am spus şoferul să oprească şi total nefericit,  a tras pe dreapta o sută de metri mai încolo. În ultima, în drum spre Gara de Sud, nimic spectaculos, mi s-a făcut rău şi încă 5 minute ar fi însemnat o pastă nu tocmai potrivită pentru pantofii din piele ai barbatului de lângă mine. Am înţeles când am coborât că acelaşi efect l-a avut şi pentru alţii.

Chişinăul l-am văzut mai mult din fugă şi mai mult seara decât ziua. Dacă aş fi avut doar câteva  flash-uri, aş fi putut lejer spune în unele locuri că sunt în Bucureşti, iar în altele într-un oraş gen Caransebeş. Sunt şi clădiri cu reclame luminoase, mari, bulevarde largi, bănci, mall-uri şi parcuri frumoase, dar şi blocuri prăpădite de pe care zugraveala pică, străduţe înguste şi întunecate, gropi şi gunoaie.

Însă, fară oamenii lui, oraşul ar suferi cronic. Cei care ne-au primit, cei cu care am stat la o bere sau la un text,  cei care ne-au gătit cartofi la cuptor cu mujdei la 5 dimineaţa sau ne-au ajutat să cărăm bagajele sunt, indiferent de nume, oameni cu o  simplitate nedisimulată, calmi şi calzi, cu  mult bun simţ şi cu foarte multe de spus.

În Chişinău ziele au fost lungi, deşi pe la ora 5 începea să ne întunece. Vreo  6 ore dormite în trei zile, multă alergătură dintr-un loc în altul şi mai toate legate de acţiunea comună de degustare a berii Chişinău draft din care mi-am luat 3 şi acasă. Au ieşit foarte bine şi evenimentele pe care ni le-au pregătit moldovenii. În prima seară am citit în Squat într-o linişte deplină. Toţi ne ascultau, toţi atenţi şi pe de-o parte m-am simţit prost pentru asta, gândindu-mă că performanţa va fi greu de repetat la Timişoara.  În ziua următoare  ne-am întâlnit cu liceenii de la Spiru Haret, iar mai pe fugă decât ne-am fi dorit,  am participat la  sedinţa organizată de Altelierul Vlad Ioviţă care ne-a prins tuturor extrem de bine.

 

Pe scurt, Chişinăul a fost o experienţă vie, plină cu de toate,  pe care aş vrea să o repet şi am să păstrez cu grijă şi naivitate leul moldovenesc din portofel. Până atunci, de abia aşteptăm vizita moldovenilor de săptămâna viitoare!