Despre foametea din Basarabia din ’46-’47
“Şi atunci au apărut în sat upolnomocenii Gavrilov, Articulencu, Iliahov şi alţi trimişi de mai marii din Orhei şi auînceput să scuture podurile, lăzile, sunducele, ăe cuptor, pe sub laiţă – peste tot delaolaltă şi ce găseau luau şi formau “oboz roşu” (aşa se spunea) şi cu muzică duceau la Orhei pâinea ruptă de la gura oamenilor.[…]
Lumea din sat a rămas chiar fără nimic cu toate că şi aşa nimic nu avea – pe deasupra, mai fusese evacuată. Dar de la un timp au început să moară pe-un cap – se stingeau câte 10-12 pe noapte. Dimineaţa umblam prin sat câţiva mai în putere şi culegeam răposaţii, îi urcam pe săniuţă şi-i căram la cimitir. Îi îngropam la 0.5 m, nu mai mult, căci pământul era îngheţat şi n-avea cine săpa, noi înşine fiind sleiţi de puteri. […]
Mai marii din Orhei, văzând că se răreşte satul, au deschis o cantină pentru distrofici. Mare prăpăd mai era…Când intram în şcoală îmi venea să-mi iau lumea în cap de disperare şi din cauză că nu le puteam ajuta copiilor. Iar ei, sărmanii, cei rămaşi fără părinţi, vreo 12, au început a se umfla la faţă. M-am înţeles atunci cu şefa secţiei raionale de învăţământ şi i-am dus la Orhei la orfelinat. Ţin bine minte că i-am urcat pe toţi în căruţa de-un cal a lui badea Filea şi mergând aşa pe la Ivancea calul a căzut şi nu putea să se scoale. I-am luat pe unul câte unul în spinare şi, pe rând, i-am dus în clădirea în care azi se află şcoala pentru cei handicapaţi, pe strada 1 Mai. Parte din ei au murit, parte au scăpat totuşi, şi a azi sunt gospodari în sat[…]
Ducă-se pe pustii câte cazuri staşnice s-au întâmplat, nici nu mi se deschide gura să le povestesc. Într-un timp, doi fraţi nu veneau la şcoală şi când mă duc eu acasă la dânşii să văd ce şi cum zăresc pe masă un câine tăiat şi mama lor pregătea bucate. La altă casă, unei vădane i-a murit fetiţa şi ea, întunecată de acuma la minţi, a pus-o în sofcă, tăia şi mânca dintr-însa. Sau încă un caz. La şcoală lucra în calitate de măturător nenea Ion şi într-o dimineaţă, când vin eu la serviciu, îl găsesc frigând pe jăratic nişte carne. Da de ce+i carnea asta, nene Ioane?Da el: apoi am pus laţ şi am prins o mâţă şi iacă o prăjesc pe cărbuni. Mulţi prindeau, în Răut, broscoi, lipitori, le fierbeau şi le mâncau.
Primăvara i-am dezvelit de ţărână pe toţi cei morţi iarna şi i-am îngropat mai adânc într-o groapă comună…”
(interviu din Cartea foametei, Larisa Turea)