Archive for the ‘articol’ Category

Despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşecu

Filmele artistice şi literatura au un important punct comun: acela că, sub pretextul unei lumi fictive, ne arată lumea reală şi reuşesc de cele mai multe ori să surprindă însăşi esenţa realitatăţii în şi prin ficţiune. Filmele documentare au o pretenţie mult mai mare de realitate, şi poate, tocmai din cauza aceasta, ajung până la urmă să o rateze căci ea nu va mai putea fi „surprinsă”, ci doar transportată cu toate neajunsurile ei pe ecran. În plus, asumarea unei perspective şi servirea unui punct de vedere fac ca acest gen să fie unul părtinitor şi să piardă. Madame Bovary, spre exemplu, este ficţiunea supremă care cuprinde mai multă realitate decât zece filme documentare la un loc despre societatea burgheză parizeană.

Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.

Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.

La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.

Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.

Cartea Iuliei

A scrie o carte este o boala invinsa, spunea Blaga in repetate randuri si sub diferite forme, iar autorul Cartii Iuliei, suferind de acest “demon” al scrierii, pe care il infrunta si il invinge ne propune in Cartea Iuliei strabarea acestui drum al suferintei.  Un drum nebanuit si incurcat in care personajele isi transmit intre ele  insingurarea si framantarile care incetul cu incetul pun stapanire pe cititor, printr-o comunicare ce merge mai departe de cuvinte si mult dupa ele.  Romanul inseamna pe scurt un univers in care senzorialul e ridicat la rang de fereastra catre alte lumi, un univers bantuit de nelinisti si de o iubire care intotdeauna, din diferite motive, se neaga tocmai inainte de a se implini.

Inlaturand un subiectivism implicit, care insa nu poate fi adjudecat ca atare, si privind din perspectiva cititorului care in surdina insoteste personajele atinse de o voluptate a suferintei, romanul trebuie lasat sa vorbeasca de la sine, fara a se putea explica in ce limba anume o face.

Susţinerea lui Şerban Foarţă

Trimite Doamne semnul depătării, că altfel…

Se afirmă  din ce în ce mai des în presa culturală, pe bloguri, în interviuri că trecem  printr-o criză literară, că literatura stagnează, că termenul inovaţie ar putea fi şters din limbajul criticilor şi toate cele. Eu zic să ne preocupăm mai puţin de asta şi mai mult de modul în care ne tratăm valorile pe care le avem.

Dar se pare că tot ce reuşim e să eşuăm cât mai graţios în orice am face. Oamenii valoroşi de azi, sunt ignoraţi cu devăsârşire, lăsaţi de izbelişte de către preaslăvitul nostru stat român care trage un pui gras de somn de câţiva ani buni, în timp ce tu depui acte  peste acte după lungi plimbări, că doar birocraţia e în floare.  Şi stai şi-aştepţi “semnul depărtării” când “puiul de  înger” e doar o amărâtă viză  pentru a obţine cetăţenia  pentru care  “te munceşti din rădăcini şi sângeri”.

Aşa  scriitorului  Alexandru Vakuloski i s-a dat din nou cu tifla de către mândri consuli români care fără motive sau explicaţii, ba mai mult, înainte de vreo declaraţie scrisă, îi spun că NU, nu i se acordă viza, dupa ce fusese invitat de statul român să depună jurmământul la Bucureşti.  Poţi să faci petiţii semnate de oamenii a căror nume sună azi,  să scrii articole, să te revolţi până la disperare, să dai cu pumnii, că ei rămân impasibili, în timp ce cu o privire iritată ţi se  grohăie un “nu”  şi-atât.

Guvernul se face că dă ordonanţe prin care moldovenii sunt ajutaţi să primească cetăţenia, băse se face şi el preocupat nemaiştiind cum să bage mai mulţi bani în maşinile şi apartamentele lu’ fiică-sa şi în afacerea lu frat’su, pe scurt, nu le pasă, nu dau doi bani, nu se sinchisesc.

Ar trebui să ne întrebăm unde am ajuns şi de ce naiba suntem în hăul asta, ca şi uităm cum e să fie bine şi până la urmă ne obişnuim ca porcii să trăim în smârc şi murdărie şi să zicem că-i bine. Cât permitem de mult?  Toată lumea se plânge, puţin fac ceva. E adevărat că după câteva dezamăgiri la rând nu-ţi mai vine să faci nimic, doar să te iei cu mâinile de cap şi să pleci unde apuci cu ochii. Dar tot noi, am fost cei care unindu-ne am reuşit lucruri importante pe care le sărbătorim azi cu lacrimi în ochi.

Hai să facem ceva acum!

Am preluat LEAPŞA de la Moni şi o dau tutoror care cred că merită să mai luptăm pentru noi, pentru valorile noastre, şi în fond, pentru lucruri simple şi elementare care niciunde pe pământul asta  nu ar necesita atâtea eforturi şi sacrificii!

Mai multe aici.

Literatură şi medicină(articol scris mai demult)

La Facultatea de Medicină din Timişoara e-un fel rai. Doar că nu e vorba de raiul luminos al lui Dante, ci de bolgii strălucind suprapuse, meşteşugit deghizate şi îmbrăcate întocmai ca o lucrătură a Nefârtatului: şi nu se întrezăreşte nicio urmă de Beatrice care să vină în ajutor pentru curajoasa trecere prin tărâmurile pe unde curg nebănuit Aheronul şi Stixul, prin smârcul şi murdăria Flegetonului şi a îngheţatului Cocit.

Nu vom vorbi, în cele ce urmează, aşa cum v-aţi aştepta poate, despre crima celor doi îndrăgostiţi, despre cum şi-au dovedit înaltele cunoştinte greu dobândite în disecţie sau despre declaraţii naive, promisiuni şi ameninţări. Sunt probleme ce ar trebui ridicate, întrebări care nu-şi găsesc perechea antonimă, însă îi vom lăsa pe alţii să se ocupe de ele. Ceea ce pe noi ne interesează şi ne indispune este acest curat murdar ce se vrea cu tot dinadinsul, această faţadă a respectabilei Facultăţi, greu penetrabilă, greu perturbabilă, ce ascunde în fond urâţenia şi deformarea lumii. La baza acestui haos aparent stă o simplă formă de comerţ cu neclintitoarea-i lege după care funcţionează acest întreg mecanism de fabricare de valori: dă-i şi vei avea, nu ai şi vei plăti. Iar din păcate nu este vorba de fapte de milostenie şi de bună-credinţă, ci de hârtiile făcătoare de minuni ale euro-penilor care îţi îndeasă cu forţa inteligenţă, ambiţie şi răbdare, chiar dacă numai în foi. În acestă lume- pâlnie a înşelăciunii şi a făţărniciei se afundă studentul, deloc timid sau timorat în vederea muncii pe care va trebui să o depună, ci fârteţit întru fărădelegi. Înzestrat cu mult “tupeu” şi căptuşit bine cu toate cele trebuincioase, convins că a găsit soluţia, că a tăiat nodul gordian, face pact cu făuritorii de chei pentru uşi ce nu le-ar fi niciodată accesibile în felul acesta, face pact cu Minos şi cu Cerber pentru a-i uşura traiul în „Infern”, că i s-ar face părul măciucă şi sărmanului Hipocrate de-ar vedea. Şi “multe ape vor seca în albie până când acest pământ să-şi strângă toate sevele” şi să ne scape de duhoarea asta de pe lume, semnul eşecului nostru ca omenire.

Totul se petrece într-o deplină ordine şi linişte, fără griji, fără simţire. E mai simplu ca la pariuri acum. Asistenţii spun cota fiecărui examen şi cum se procedează cu fiecare profesor în parte. Există două moduri: ori e trimis Hermes întru întâmpinare pentru un plus de siguranţă (şi prin acesta notăm că nu le atribuim profesorilor calitatea de zei în măsura în care aceştea au fost reprezentanţii unor valori supreme pentru muritori, ci sublimiem doar partea dionisiacă a acestora ). Cel de-al doilea mod, care a devenit şi cel mai popular între cele două părţi datorită eficacităţii şi lipsei de încredere într-o Atena deghizată, e contactul direct datorat orelor de tutorie, la care studentul apelează pentru a-şi clarifica nelămuririle, ajungând în felul acesta pe foarte preţioasa listă. În faţa acestor informaţii, studentul conştincios ia aminte, bagă la tărtăcuţă dar mai ales bagă în buzunarul cui se ştie. Biochimie, biocel, anatomie, nu-i nicio problemă, orice are o soluţie, care e neapărat mai puţin interesul sau munca. Şi aşa mai departe, dă-i bice calului orb, că te-o trece el mlaştina. Măcar de-ar avea norocul lui Păcala care a vândut vaca copacului şi “scarţ scarţ până marţi”, scarţ scarţ până se înfurie Păcală păcălitul şi taie bietul pom. Însă în mlaştină se cufundă mândrul bostan purtat cu atâta fudulie pe urmeri Şi se mai uită un pansament în maţele pacientului, se mai diagnostichează eronat, se mai secţioneză din greşeala o artera, că vorba omului simplu, intri sănătos şi nu că ieşi bolnav, ci nu mai ieşi deloc. Că de alfel plimbările prin spitale sunt la ordinea zilei. Asta ca să nu mai putem la socoleală că e drum lung şi anevoios, că doar încurcate sunt cărările Domului, să te bage cineva în seamă dacă n-ai mai mult decât cântăreşti. Să revenim.

Trecem de îngerul care îţi suflă în ureche calea cea bună, că s-a mai întâlnit să sufle şi lecţia greşită şi ajungem pe plaiul coruperii. Acesta e spaţiul mioritic în orizontul tulburat al inconştientului studentilor aflaţi de mână cu profesorii în “marea trecere” întru devenire. Acesta e asul ascuns din mânecă, urna cu fund dublu a comuniştilor, calul troian al grecilor. E drept că de multe ori rezultatul e doar un cinci chinuit, dar la fel de adevărat e că la sfârşit diferenţa o fac doar relaţiile şi că se întâmplă din ce în ce mai des să nu obţii nici măcar cinciul, oricâte cunoştinte ai avea şi oricât de bine ai fi pregătit dacă nu urmezi unul din paşii de mai sus. Nu are nici cea mai mică importanţă că tu vrei să studiezi cu adevărat, că tu sacrifici alte lucruri pentru bucuria de a şti. Trebuie şi tu să intrii în rândul celorlaltora. Nu conteză că ai stat toată noaptea treaz sau că ai umplut zece pagini. Dacă nu apari pe listă, eşti pierdut şi nici nu se merită efortul de a te deplasa până la facultate. Dar tu, încăpăţânat îl iei pe NU în braţe şi o ţii aşa ca un dement, ca un nebun. Nu, nu, tu un faci asta, tu nu accepţi aşa ceva. Tu alegi celalata cale, calea grea, dar cea pe care o crezi tu dreaptă. Din păcate eşti doar un Don Quijote rătăcitor printre balauri şi vrăjitori răi care fac totul să pară aşa cum nu e, printre vocile tuturor Sancho care îţi strigă în timpane că sunt mori de vânt, sunt doar mori de vânt şi n-ai cum să te lupţi cu ele. Chiar dacă nu vrei eşti constrâns, şantajat, umilit, pentru simplu motiv că trebuie, că ai zbura din facultate imediat sau cel putin ai repeta acelasi an la nesfârşit. Nu te poţi pune cu ei că doar cine o să te creadă şi atunci chiar poti să-ţi iei adio de la tot. Dar poate nu-i aşa totul, îţi zici şi speri din toate mădularele că nu eşti singur pe calea asta şi că împreuna se poate face ceva. Apoi îţi spui în taină: “ Jur pe toţi zeii si zeiţele pe care îi iau ca martori că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui pe cât mă ajută forţele şi raţiunea” . Însă studentul care alege calea uşoară în detrimentul celei corecte, e un Ulise pierdut definitiv, adormit de sirenele şirete, cu putinţă minimă de întoarcere. Spunem minimă, nu imposibilă deoarece păstrăm, firavă şi plăpândă, în fundul cutiei Pandorei, speranţa. Speranţa într-o soluţie care credem a fi o supraveghere intensă, atât a profesorilor cât şi a studenţilor pentru a înlătura deopotrivă ispita. Speranţa că mai există valori, că munca e recompensată, că mai are valabilitate proberbul : “Ce sădeşti culegi”, şi cum spunea Cortázar, speranţa că “Nimic nu-i încă pierdut dacă ai în sfârşit curajul de a afirma că totul e pierdut şi că trebuie să începi din nou”.