Archive for the ‘Poezie’ Category

Cuadro en movimiento

El viento sopla las hojas caen

el mundo sigue detrás de la esquina

después del telón la granizada

cae las hojas soplan castillos

en mi imaginación sillas

sobre sillas sobre sillas

y nadie sobre las sillas

nadie sobre nadie

el mundo sigue

igual detrás de la ropa

hay otra ropa y detrás de esa otra

el presente como una adormidera

sin agua la gente corriendo deslizándose

tirándose al suelo dentro de mí

como un cuadro de espejos exteriores

llorando en mis venas colores

cada uno que mira ve lo que yo sólo

puedo imaginar dentro de mi cuerpo

y de cada pulmón salen

dos papalotes verdes

parpadeantes y soñadores

 

Advertisement

Înăuntrul meu

înăuntrul meu creşte un copac

înăuntrul meu  e un bloc de pe care se aruncă

un băiat cu degetele groase ce cântă la pian

înăntrul meu sunt drogaţii care văd înuntrul meu

cai cu aripi şi femei goale

dansând înăuntrul meu e un bătrân alcoolic care mă tot roagă

să-i dau ceva de băut sau măcar o ţigară

şi-mi aprind atunci una lungă

şi tu eşti înăuntrul meu

ca un doliu

Ca o molie

asta sunt eu

priviţi-mă

goală cum mă înec în trup fără ieşire

dacă închid ochii

braţele mi se învârt

până când ajung un butoi sărat de carne

plămânii mi se rotesc

ca două farfurii zburătoare

în fiecare noapte cresc c-un centimetru şi slăbesc un kilogram

asta sunt eu

e prea deasă ceaţa

să mă mai pot întoarce

şi e deja prea târziu

Salutare cititorilor, mai abitir Ioanei Duta si lui Ivanuska

tu în cine crezi

tot ce scriu mi se pare genial

pentru 10 minute

câteodată nici atât

apoi pic într-o tristeţe nămoaloasă

şi-mi spun că niciodată

n-o să fiu scriitoare cu adevărat

o scriitoare cu cojones

să tremure tastatura sub mâinile mele

să rupă şi să distrugă şi să refacă din plictiseală totul

îmi lipesc prea multe ca să le enumăr aici

şi mi-e prea lene pentru asta

aşa că încerc o eschivare diplomatică

tu în cine crezi

m-am întrebat azi

când îmi venea să nu mai cobor deloc din 33

da tu domnişoaro de stai lăbărţată pe scaunul meu şi priveşti pe geam

de oboseală şi pentru că m-a luat aşa

pe nepregătite

nici n-am mai ştiut ce să răspund

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

masa pe care scriu se intinde

in fata mea

ca mierea  pe o felie de paine mucegaita

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

cand gurile de canal smarcos

pompeaza neincetat aer in plamani

cui sa-ti arati pumnii

uscati ca doua prune trecute

cand ghiozdanele lor

cara doar bocanci cu botul rotund

talpa neagra si groasa

urechile lor pline de papadie n-o sa auda

strigatul care iti umfla amigdalele

nu poti sa inghiti

nu pot sa scuipi

asa ca-l impingi cu limba

dintr-o parte in alta a gurii

ca pe un balon cu heliu ce se tot umfla

mierea se intinde pe masa mucegaita

in fata mea

o felie de paine ca o masa

pe care scriu

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

(p.s. am scris poezia asta ca sa pot scrie altele mai bune apoi)

casa mea sunt eu

mărşăluiesc visând

am pălărie de paie

 

nu sunt slabă

eu sunt casa mea

nu sunt mică

corpul meu e o cetate

mâinile mele sunt un râu îngheţat

nu sunt singură

în venele mele dorm peşti răpitori

mă acopăr cu gem şi chem fiarele

 

mărunt ploaia

 

întotdeauna casa aşteptă

cu un tort imens  în mijlocul camerei

şi-n loc de lumânare a crescut un copac

pe fiecare ramură sunt alte fructe

cad noaptea

în curând nu o să mai am unde să dorm

mănânc doar mere caise prune

cireşe pere gutui

din casa mea  nu  există ieşire

strigatul meu picteaza

in rosu peretii

 

Sunt o mandarină dată pe răzătoare

nu ştiu ce vreau să scriu

pentru mine aşa începe orice poezie

neştiind şi căutând ceva

pe bâjbâite

în semiîntuneric

toate textele mele pornesc din punctul

în care nu mai e nimic de spus

sau ce-a mai rămas e oricum inutil

ca o a doua pereche de mâini care deja a stors

totul din mine

asta e

sunt o mandarină dată pe răzătoare

în habar n-am ce mâncare exotică

sofisticată

îmi rămâne oboseala

nişte sâmburi blegi care-mi înţeapă ochii

şi un fel de căutare a ceva străin

la fel ca mâinile astea

ce au terminat de scris.

preludiu şi postfugă

de fiecare dată când ajung

la graniţa dintre oboseală şi o tristeţe

din aia câinoasă

de trec din ravel în lacrimosa

ca pe  pârtie

trântesc câte-o poezie

ca să-mi treacă

şi  cuprinsă de elan creator

o şi postez pe blog

 

dimineaţa sunt un bărbat frustrat

ce nu ştie cum să fugă mai repede

despre lucrurile cu adevarat neimportante

acum nu pot să mai scriu decât despre

cât de somn mi-e

că am lucrat opt ore

am omorât cu zel gândaci

am vrut să mă uit la un film dar

mi-a trecut

am mutat laptopul de pe scaun pe birou

am mutat scaunele între ele

cât de rece poţi fi ce-i cu înşiruirea asta

mi-ar spune un prieten

scrie mai bine despre picioruşele

înduioşătoare ale gîndacilor când îi lipeai de perete

cum se zbăteau a viaţă sub cel mai scump pantof al tău sau

despre urma sofisticată lăsată ofrandă peretelui

întru trecerea eternă în galeata de gunoi

lucruri din astea mă-nţelegi

mai că i-aş da dreptate

şi aş scrie despre toate astea

dacă nu mi-ar fi atât de somn

şi ca să adorm complet

mai trebuie să scriu doar

unsingurrând

Eu nu ştiu să dau titluri că le tot repet

despre mine n-o să scriu

aşa mi-am propus

ultima poezie

a fost în aşa hal

că m-am scârbit de toate

de mine de poezie

de mine care scriam poezia şi

de mine care nu scriam nimic

am ameţit chiar scriind asta

ultima variantă

e insuportabilă acum că citesc

doar că e prea mult biografism prea mult

minimalism mizerabilism jemanfişism prozaism

şi aşa mai departe

sau nu e destul lirism simbolism drăcism

şi încă vreun concept las spaţiu să-l umpleţi voi:

dacă ţii de cont te ţăcăneşti

şi eventual scrii o poezie ca asta

în care nu spui nimic

dar o scrii ca şi când ai bea

pentru că îţi trebe

pentru că nu poţi altfel

pentru că oricum nu contează

şi te agâţi de gestul ăsta care început

trebuie dus până la capăt

trebuie urmat până când

poezia hotărăşte îndeajuns zice

m-am lăsat terfelită destul de toţi insomniacii

maniacii beţivii aroganţii  frustraţii

îşi ia şatra şi-atunci să vezi disperare

când te trezeşti ştii deja

că ai reuşit din nou

să scrii cel mult acelaşi lucru

îţi promiţi alte bazaconii

şi treci pe nesimţite de la persoana I la a II-a

ca să aibă de ce se lega

şi înapoi de parcă ai picta de nebun

într-o barcă ce se scufundă scuipând apă pe gură

pe când  fumam o ţigară

şi-mi spuneam că va fi ultima

poezie pe care o scriu