Archive for the ‘Poezie’ Category

Meduzele cresc o dată cu tine

trupul meu alunecă către tine ca o notă

muzicală spre sfârşitul portativului

când beau bere pot fi balerina cea mai frumoasă

meduze argintii dansează în pieptul meu

e ca şi cum aş dispărea cu totul

o bancă e corabia mea

dacă ne-am săruta am mirosi a sare

şi nişte bătrâni ne-ar purta

aburii mai departe eu nu ştiu

ce să spun când

toată fericirea stă închisă într-o iască

udă ce din când în când pulsează

 

Zi bună lui Ivanuska, Gabrielei şi mie că pân’ acu’ tot vai şi amar a fost!

Când fierbe ceaiul

 

Când fierbe ceaiul

 

se aud pisoi

speriaţi ce-şi ling lăbuţele

de abur

buzele se fac pâine

vâslim prin aer

din fumul meu

iese un copac şi înăuntru

creşte o pasăre

 

ne întâlnim obosiţi între două ploi

privirea ta e-o catedrală

în care toate lumânările

se sting

Eu nu sunt eu

aici de unde văd lumea

sunt singură

eu eu eu nimic

nu e al meu

nici eu nu sunt a mea

ci a voastră

aşa cum ţineţi în palme un cui

şi-l bateţi în perete

aşa cum duceţi sticla la gură şi beţi

până uitaţi voi dar niciodată de mine

sunt cactusul pe care toată lumea vrea să-l ude

şi imaginea din oglindă după ce voi plecaţi

sunt mâna voastră stângă şi mâna voastră dreaptă

când priviţi spre cer pe mine mă dor ochii

sunt toate bolile şi venele voastre încâlcite

şi ştreangul de la gâtul vostru şi cununa de flori

sunt toate cuvintele pe care nu le-aţi scris niciodată

şi toate amintirile voastre prin mine trec

ca printr-un cadavru în care înfloresc lichenii

pentru că eu nu sunt a mea

şi nimic nu e al meu

Schimbări

trec prin eu cadavrul eu şukure eu negru

ca o molie prin paltonul bun al mamei

visez că sunt într-un film alb-negru

absenţa mea îi face pe ceilalţi fericiţi

şi doar apa fierbinte mă mai scoate din mine.

Nimeni nu vede

Seara numeri foile pe care n-ai scris nimic Io

şi-ţi spui că asta e fericirea

pantofii din vitrine îşi înfig atunci tocul

în  capul tău ghem şi încep să troncăne

becul se topeşte  a slanină friptă în tigaie

gemetele lor curg din pereţi la tine în vene

stai pe o grădamă de unghii rupte

nimeni nu cumpără

doar un câine îţi linge glenza

şi  nimeni nu vede cum

cresc evantaie şi zmeie colorate

din pieptul tău

Cuibul

în vis rupi flori din grădină şi le înghesui

în  pantofii scâlciaţi

copaci galbeni ţi se încolăcesc de gât

între degete cresc frunze din unghii curg rădăcini

când vei fi ucis deja pasărea de la picioarele

tale şi vei fi uitat printre atâtea cămăruţe

câte o bucăţică de pâine cu mucegaiul

deja luminând vei înţelege şi tot alergând

tot căutând te vei trezi Io

în acelaşi loc

aprinzându-ţi aceeaşi ţigară din totdeauna

ca din fiecare plămân să iasă o pasăre

mare aurie şi fără glas

 

 

 

 

 

Requiem

camera e mare şi ne urăşte pe toţi la fel

ceara răsuflă  de câteva ori

şi cade pentru noi în picuri

…………………………………

 

doi amărâţi se ceartă pentru-un televizor stricat

şi mârâie

 

 

…………………………………………..

fără să îmi dau seama

în timp bărbatul asta cu nume greu de pronunţat

ne adună ca pe nişte prune trecute

ţuica se hlizeşte la noi din pahare de plastic

O vreme

o vreme n-am să mai scriu

o să-o las să treacă

cum las câteodată

ploaia să-mi intre pe sub haine

o să călătores

pe străzi am să-mi lipesc umărul de câte-un trecător

şi am să fug în cealaltă direcţie

un timp am să merg cu vaporul

şi-am să învăţ să spun „te iubesc”

într-o limbă încâlcită şi greu nepronunţat

încât să pară un gâlgâit ca de burlane

încinse la început de toamnă

nu ştiu când voi termina cu toate

mai am oricum mult de plănuit

 

poezia e altceva?

Mircea Ivănescu

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezîndu-se pe pat aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini
să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit
încît i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini
în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Epilog

am spus într-un final că-mi pare rău

şi iarba mi-a crescut prin talpa pantofului

din tablou se uită mama                                                                                                                                                                                             mai tânără şi mai frumoasă decât mine


eu spun totul când luminile se sting
asta e limita mea
cântece la chitară şi mult marţipan

ştii tată, câteodată umblu hai-hui pe stradă
şi am impresia că cineva îmi mângâie creştetul

dacă vrei ne uităm pe geam
la pălăriile de abur ale canalelor
şi n-o se ne mai simţim singuri

zilele trec în rest tocite
ca o mătură
cu care nu mai poţi să aduni nimic.