Cererea

I

 

Subsemnatul, Mădălin Danciu, proaspăt absolvent a o oareşce facultate şi profesor la voi în şcoală, fără niciun domiciliu stabil –  solicit să mă lăsaţi dracului în pace şi să nu mă mai urmăriţi când vin şi plec de la ore. Motivez că spre deosebire de dumneavoastră, eu îmi fac realmente treaba. În plus,  nu părinţii copiilor la care eu predau se plâng de absentarea profesorilor de la ore sub pretextul obligaţiunilor la care vă supune funcţia de director. Ca fapt divers, vă anunţ că  nu e nevoie să ascultaţi la uşa cancelariei sub diferite pretexte ce spunem despre d-voastră. Dacă chiar vreţi să ştiţi, bineînţeles că vă bârfim de japiţă şi gheonaie ce sunteţi şi n-am să uit să m-aţi scos de pe programul serbării de Crăciun şi că nu mi-aţi trimis elevii la olimpiadă.

Solicit în acelaşi timp concediu medical pe data de 20 ianuarie 2011 când am să mă îmbolnăvesc subit şi am să mă duc la Arad să dau examenul la didactică, motivând că deja simt o greaţă în stomac scriind această cerere.

V-aş mai ruga la fel de respectuos să nu mai îmi bagaţi pe gât religia d-voastră pentru că nu mă interesează şi să nu mai folosiţi cuvinte pompoase în preajma mea pentru că fac alergie şi va trebui să scriu altă cerere de învoire. Nu dau doi bani când îmi spuneţi că sunt pe cale să-mi pierd sufletul şi nu vreau să încep niciun consiliu profesoral cu Tatăl nostru pentru că e stupid şi de-o artificialitate mai mare decât fondul de ten cu care vă daţi.  Dacă se poate, aş mai dori să daţi jos toate citate religoase de pe pereţi pentru că fanatismul d-voastră nu duce decât la reacţii de respingere şi revoltă în masă.

P.S. În timpul orelor nu mă mai chemaţi la direcţiune.

 

 

 

17 ianuarie 2011                                                                      Mădălin Danciu

 

 

După ce am terminat de scris cererea mi-am imaginat faţa ei de broască umflată în timp ce o citea, ceea ce m-a relaxat grovaz. Măcar pe jumătate eram satisfăcut. Am aşteptat cinci minute să savurez gustul victoriei şi să mă întreb cum ar fi dacă… Apoi, am luat o altă coală albă şi m-am scremut să scot următoarele cuvinte:

 

Doamnă director,

Subsemnatul, Mădălin Danciu, absolvent al facultăţii de Istorie, promoţia 2007-2010, profesor de istorie la şcoala cu clasele I-VIII „Sfântul Iosif”, vă rog a binevoi să-mi aprobaţi această cerere prin care solicit să mă învoiţi în data de 20 ianuarie 2011.

Motivez că în urma cursurilor de Psihopedogie, modulul II, trebuie să susţin un examen de didactică în data respectivă.

 

 

 

17 ianuarie 2011                                                                      Mădălin Danciu

 

Am lăsat toate foile, caietele, pixurile, cărţile pe masă şi m-am dus să mă culc. Ana încă citea din cartea ei, aşa că i-am zis noapte bună şi am tras uşa de la camera mea, lăsând-o totuşi puţin crăpată.

-Mădă…ai încuiat uşa? m-a întrebat ea cu voce de pernă

-Da

– De la cât ai mâine?

– De la 9

-Şi eu.

Apoi n-am mai avut curajul să spun ceva.

Advertisement

Lanul de grâu

Dacă închizi ochii te loveşti de trupul tău ca de o altă burtă din care nu mai ştii să ieşi şi singurătatea începe să-ţi muşce din ceafă până când aerul pe care-l respiri se împlântă în plămânii tăi ca cioburi de sticlă pisată  şi-n toată ameţeala care te-a cuprins  închipui un lan de grâu în care să fugi să uiţi senzaţia asta de timp fiert în leşie doar că acum te cuprinde o frică imensă că la final după ultimul fir legănat de respiraţia ta sfarşită nu e nimic şi toţi cărora le semeni de parcă fi făcută din piese asamblabile pe care cineva le tot schimbă toţi aceştia ce te sufocă noaptea cu mâinile lor pământii sunt doar nişte biete lăcuste cu picioarele rupte pe care cineva le potriveşte într-un insectar iei o bucată de pământ şi îţi mânjeşti dinţii cu vaga speranţă că într-o zi vei avea şi tu curajul să te să te descoperi fără la pielea să-ţi tremure pe dedesupt, însă  până atunci te ascunzi căci lanul tău de grâu  singurul loc unde ei nu te pot urmări numai că acum simţi că ai pierdut şi tu drumul ca-ntr-un joc de-a v-aţi ascunselea în care nu mai ştii dacă trebui să cauţi sau eşti căutată deopotrivă şi simţi cu fiecare spic de grâu o adâncitură în obraz hainele sunt grele şi unghiile îmbinate de apă aşa că-ţi spui că nu mai poţi să amâni mult momentul respiraţia se linişteşte fuga s-a terminat şi ochii se deschid în timp ce tu ai reuşit de câteva clipe să-adormi pe scaunul rece împăcată cu toate.

Pildă despre curaj

Cea mai mizerabilă melodie pe care o putuse găsi suna acum în voie bună descărcându-şi energiile prin vibraţii şi sunete cât de poate de ascuţite şi enervante. Era 7. Precaut, Vlad îşi pusese telefonul pe masă, iar acum trebuia să iasă din culcuş, să arunce plapuma care-i ţinuse de cald şi să se ridice. Altfel,  ştia că  va trebui să îndure aceeaşi melodie  din cinci în cinci minute de zece ori,  iar asta era peste limitele lui. Aşa că, după ce renunţă să-şi mai caute papucii de casă, se târî până la baie. Îşi aruncă nişte apă ruginită pe faţă şi înjură sănătos pentru o deşteptare completă.

Avea în cap de cu seară să se ducă din nou la recoltare de sânge. Nu îi făcea nicio plăcere deosebită, mai ales că o dată o neghioabă i-a spart vena. Nici măcar gândul că ajută oamenii cu minunta lui grupă 0 nu-l mai emoţiona în niciun fel. Pixuri cu sigla spitalului avea într-un borcan la discreţie, să mergi gratis cu tramvaiul era binişor, însă bonurile de masă erau de un real folos, mai ales că tanti Nuţi îi dădea şi tigări şi bere pe ele, iar dacă o ruga frumos i le mai şi schimba pe bani. Asta şi pentru că Vlad o mai ajuta din când în când cu marfa: ajuta la descărcatul mărfii, se urca pe scară să pună lăzile goale de bere şi tot felul de mici servicii.

Trebuia să mănânce ceva înainte de pleca, atfel îl trimiteau acasă, şi-i spuneau că are tensiunea prea mică.  Era a doua oară luna asta când dona sânge, aşa că acum trebuia să să meargă la celălalt centru, unde prevăzător, se ducea rar şi asistentele încă nu-l cunoşteau.

Fără prea mari iluzii deschise frigiderul, gol cu excepţia unui gem de care i se făcuse lehamite de la o vreme. Mai era  şi o bucată de brânză de vacă, tare şi extrem de sărată, „cu găuri de dinozaur” zicea el, amuzându-se. Îşi tăie o bucată şi cu un colţ de pâine îşi puse maxilarele în mişcare. „Trebuie să fac rost de bani neapărat”, se gândi fără disperare, trecând în revistă toate posibilităţile. „Poate mâine găsesc vreo pomană la care să mă duc” îi trecu prin minte, amintindu-şi ce bine a petrecut ultima dată cu nişte beţivi cumsecade. Singur parcă nu se încumeta, când era vorba de lucruri din astea, avea întotdeauna un partener:  pe Alex, prietenul lui din copilărie. Numai că Alex venea cu el pentru amuzament şi „experienţă în socializare”, aşa îi spunea misiunii şi îl interesa mai puţin obiectivul practic, de a-şi burduşi stomacul. Începeau discuţii  teologice interminabile cu preoţii, vorbeau  nestingeriţi cu  tot felul de oameni şi cunoşteau fete câteodată chiar simpatice. Le alegeau întotdeauna pe cele mai puţin afectate, rude îndepartate venite din obligaţie. O singură dată au fost prinşi în flagrant, când au spus că sunt din partea unchiului Ghiţă, chiar unui bărbat pe care-l chema Ghiţă şi care pe deasupra mai era şi văr cu mortul. S-au bălbâit, au încercat o explicaţie, n-a ţinut şi au şters-o de acolo.

Vlad se gândi că n-ar strica să treacă mai târziu pe la Alex, să joace un Heroes. Luă telefonul ca să-i dea un bip matinal, căci Alex întotdeuna îl suna înapoi.

– Salut bă bolovanule, credeam că dormi…vezi că trec mai încolo pe la tine. Facem un Heroes? Bun, păi antrenează-te până vin, îi spuse Vlad ironic, că altfel n-ai nicio şansă. Închise telefonul şi acum îşi căuta nebunit cheile. Le găsi într-un final căzute după pat şi trânti uşa garsonierei în care trăia deja de doi ani. Pe scări număra zilele până avea să primească banii de la maică-sa cu care trebuia să plătească  chiria şi facturile, săşi plătească datoriile şi să iasă la liman. Se opri să-şi lege şireturile năclăite de noroi uscat şi îşi aminti că la vară o să plece două săptămâni în Italia, unde mama lui lucra la o bătrână.  Se trezi dintr-o dată vesel şi porni pe drum fluierând cu mâinile în buzunar. Îşi scoase şi o ţigară şi după trei chibrituri irosite îşi dezmierdă plămânii cu fumul ei. „Ar trebui să mă trezesc mai des dimineaţa”, se gândi în timp ce privea cum se desprindea ceaţa, cum ajunsese în vârful copacilor dându-le o aură de gânditori melancolici. Centrul de recoltare se afla 15 minute distanţă aşa că avea timp cu prisosinţă să se gândească la o nouă strategie prin care să-l bată pe Alex. Oricum Alex nu era un adversat pe măsura lui, mai ales că juca cu Necropolis, cel mai slab castel de pe planşă. „E adevărat că e destul de ieftin să-ţi faci clădirile şi creaturile, dar cum el n-are vreo tactică prea complicată oricât de mulţi vampiri ar avea tot pot să-l bat”, medita el profund, mai să nu vadă maşina care acum îl claxona isteric. „Oricum Bone Dragon-ul lui e degeaba, cel mai slab dintre dragoni, îl bat numai cu druzii şi unicornii, dar tre’ să-mi fac un erou puternic, să aibă spell power mare, asta contează şi să-mi iau nişte vrăji bune şi-i strivesc armata şi eroul ăla al lui, numai să încep bine din prima săptămână: să-mi iau minele de lemn, cărbune şi cristale, şi să-mi construiesc în castel clădirile principale, să-mi fac Capitolul ca să-mi dea 4000 pe zi”.Cu gândurile astea ajunse în faţa clinicii, ameţit de strategii şi posibile ipoteze. Urcă scările repede, traversă holul şi la stângă deschise o uşă, albă ca toate celelalte.

– Bună ziua, îi spuse asitentei din uşă, am venit să donez sânge.

– Aţi mai fost până acum? întrebă femeia în halat puţin sictirită.

– Da, am grupa 0, îi răspunse simplu Vlad.

– Cum vă numiţi? continuă ea, la fel de binedispusă.

-Vlad Pescaru.

În timp ce îi cauta fişa, Vlad avuse tip să o observe. Era o femeie la vreo 40- 45 de ani, niciodată nu putuse să aproximeze bine vârsta oamenilor, tot timpul făcea gafe, dar ce-i sări amuzat în ochi era că sub pantalonii albi purta o brăţară în jurul gleznei din care se vedea o frunză argintie. Până să se întrebe de ce naiba ţinea brăţara aia, ea îi spuse ridicându-şi ochii din fişa lui că doctorul e gata să-l vadă şi să treacă în camera cealaltă.

– Bună ziua, spuse Vlad din nou.

– Bună ziua, îi răspunse doctorul, aşezaţi-vă aici,  şi degetul indica patul alb pe care se afla o muşama maro. Doctorul se apropie, îi ascultă inima şi apoi îi puse pe braţ inelul de pânza care îi măsura tensiunea. După ce se umflă de tot, doctorul, mulţumit, îl expedie altei asistente care trebuia să îi ia în sfaârşit sângele.

-Bună ziua, spuse Vlad, sătul de atâta curtoazie şi se aşeză pe „scaunul-pat”, cum îi zicea şi urmări asistenta care pregătea ustensilele. Părea mai târără ca cealaltă şi mai drăguţă, dar nu  prea avea chef de conversaţe, aşa că aşteptă tăcut pe scaunul lui, cu mâneca suflecată până în gât.

– Dacă simţi că ţi se face cald şi nu mai auzi bine, să mă anunţi, îi spuse zâmbindu-i în timp ce îi lega cordonul strâns de braţ.

Vlad se uită pe geam în timp ce mirosul de spirt îi intră pe nări. Simţi apoi o împunsătură şi întoarse privirea. Asistenta aplecată toată peste el îi găsise vena şi pentru prima data Vlad simţi o voluptate perversă în asta. În punga de pe cântar începuseră să se vadă primii stropii. Vru să întâlnească privirea asistentei, se simţea bărbat, însă ea se întoarse cu spatele cotrobâind într-un sertar. După 10 minute se plictisi, inspectase toţi pereţii, celelalte scaune-pat goale şi acum încerca să-i găsească un nume potrivit asistentei. Ajunse la concluzia că trebuie să o cheme Laura şi îşi fixă în cap să o întrebe la un moment dat. Şi pe Laura o analiză din cap până în picioare, în timp ce ea completa atentă un formular, care bănuia că-l viza. Până la urmă găsi ceva ca să-l intrige:  la o mână avea unghiile mici şi la alta mai mari, aşa că-şi ocupă timpul încercând să găsească motivaţia. „Poate la curaţat de cartofi îi trebuie unghii mari” se gândi, „ ca să scoată ochiurile”, dar apoi i se păru tare stupidă ideea, aşa că se amuză singur.

– E totul în regulă? întrebă ea, ridicându-şi capul din foi.

– Da, sigur, răspunse el repede şi când să continue propoziţia, uşa cabinetului se deschise şi intră doctorul. Îi aruncă o privire şi repetă aceeaşi întrebare de mai înainte, luă un dosar şi ieşi.

Vlad îşi întoarse acum privirea spre geam şi cu ochii mari cât cepele urmărea peisajul de afară fără să-i vină să creadă. Pe o potecă lungă erau copaci cu coroana perfect ovală care ascundeau o mină de sulf păzită de o creatură ce părea a fi un centaur. Mai la stânga era un artefact, îţi dădea morală şi era apărat doar de câţiva ţărani amărâţi. Apoi o  clădire din care îşi putea recruta creaturi de nivelul 1 şi o  moară pe care dacă o vizitai primeaiori lemn ori ceva bani, însă doar o dată pe săptămâna. Încântat, cu inima bătându-i puternic, îşi zări castelul la capătul alei, însă nu vedea eroul şi simţi o nerăbdare crescândă să intre în el, să vadă ce-i de făcut.  În aceeaşi clipă îşi întoarse capul şi văzu cu dezamărire pereţii albi ai camerei. În acelaşi timp patul se învârtea cu el, aşa că nu mai aşteptă nicio clipă.

– Cred că nu mă simt prea bine, mai apucă să-i spună asistentei, până să  vadă din nou cum se imaterializează geamul şi să tremure  din nou de emoţie văzându-şi castelul în depărtare. Acum îşi dădu seama, el era eroul şi pe căluţul lui roşcovan, mai avea doar o zi  de făcut până la castel. Trebuia să-şi ia armată şi să cucerească mina de sulf, ca să facă la sfârşitul săptămânii clădirea pentru  Black Dragon. Vlad se simţea puternic de parcă în venele lui nu mai curgea sânge, ci altceva care îl făcea mereu mai viu, mai aprig. Asta şi pentru că timpul nu mai bătea în inima lucrurilor, în inima lui care acum zcâcnea de emoţie şi desfătare. Însă în timp ce se îndrepta spre castel vazu un alt erou, un necromancer care îl atacă. Lupta se ducea pe iarbă, un teren bun, fără obstacole. Necromancerul avea armată puternică: 15 de Lich, 30 de Vampiri, 60 de scheleţi care trăgeau de la distanţă şi pe deasupra era şi level 15. Greu de învins. El avea câţiva arcaşi, 5 unicorni şi 20 de zâne.  Se simţea luat prin surprindere, înşelat, păcălit, dar nu se pierdu cu firea, ci îşi strânge toată armata pentru lupta care avea să înceapă.Necromancerul era primul, „are iniţiativă mare” se gândi  Vlad repede în timp ce Vampirii deja veneau înspre el. Urmă apoi o vrajă, un Lighting Bolt probabil. Simţi o scurtcircuitare şi pentru o clipă vazu din nou tavanul alb al cabinetului care se mişca înspre el şi figura unei femei şi a unui bărbat mai în vârsta aplecate înspre el. „Trebuie să fie altă vrajă” îşi zise, de confundare sau ceva care să îmi tulbure raţiunea clară, dar acum era rândul lui să-şi mute armata. Le spuse arcaşilor să tragă în vampiri, erau cei mai periculoşi pentru că se regenerau din viaţa pe care o luau. Omorâră doar 2. Se uită repede prin cartea de vrăji, avea mană puţină, doar pentru două, aşa că alesese Magic Arrow care mai omorâse doi vampiri. Însă vampirii se tot apropiau, începuseră să se reînvie din sângele lui, el se simţea tot mai slăbit, nu mai avea vrăji, unicornii mureau şi el simţea o durere mare în tot corpul, trebuia să se retragă, să fugă la castel.

– Ce naiba băiete, n-ai tras o spaimă la toţi, auzi vocea doctorului.

Vlad deschise ochii în care se cuibărise o dezamăgire cruntă, dar şi o durere fizică mare.

-Te trimit să-ţi faci nişte analize mai amănunţite, îi spuse doctorul pe un ton sever, verificându-l continuu.

– Sunt bine, n-ai nimic, spuse Vlad grăbit, încă ameţit şi cu o durere mare de cap. Doctorul îi ascultă inima din nou şi apoi se întoarse spre asistentă. Vlad, profită de moment şi o luă val vârtej pe uşă afară.

– Băiete, stai puţin, strigă doctorul după el, fără niciun sens însă, că Vlad ieşise din toate încăperile şi alerga acum pe coridorul lung.

Deschise uşa albă a spitalului să iasă în stradă şi când ridică privirea văzu că intră în castelul lui. Acolo îl astepta cu urale toată armata. Zânele cântau din fluier, unicornii se plecau la pământ şi se ridicau pe picioarele din spate, druizii spuneau o incantaţie într-o limbă ciudată şi arcaşii aruncau săgeţi spre cer. Învăţă nişte vrăji noi, intră în fiecare clădire a castelului şi-şi îmbărbată armata, hotărât să-şi găsească adversarul şi să-l învingă. Şi înainte de-a pleca din castel i se păru că vede din nou o cameră albă, dar acum ştia că nimic din ce avea să se întâmple acolo nu era real, pentru că adevarata luptă se ducea aici la castelul său şi totul depindea de asta. Şi în clipa aceea în care doctorii se învălmăşeau lângă el, băgându-i tuburi pe gât şi pe nas, realiză că misiunea lui era să-i salveze pe ei, pe doctori aceia ignoranţi, şi pe Laura care la o simplă vrajă ar fi dispărut de pe faţă pământului, fiind doar nişte amărâţi de oameni. Numai asistenta cu brăţară la picior stătea retrasă şi acum de abia înţelegea el rostul brăţării fermecate.  Ştia că singura modalitate de-ai salva era să găsească eroul cel rău  şi să-l învingă. Nu mai stătu nicio clipă pe gânduri, se inclină în faţa unui altar de piatră şi plecă.

Asteptarea

Tremuram la marginea drumului uzi, muraţi, obosiţi şi ne rugam să mai treacă vreo maşină, să ne ia cineva şi pe noi cineva. Cum a început ploaia toţi au dat naibii concertul şi s-au năpustit cât mai repede la maşini.

-Cineva tot o să ne ia, îmi spunea Andrei clănţănind, dar nu prea îmi venea să-l să-l cred.

-O să ne ia pe naiba, o să stăm aici şi o să îngheţăm de frig. Ai măcar o lanternă?

-De unde să am?

-Cât crezi că ne ia să coborâm pe jos? întreb eu, deşi mi-era groază să ştiu.

-Habar n-am, câteva ore, mult oricum, îmi răspunde gândindu-se la altceva.

Din depărtare se vedea lumina unor faruri printre copaci

-Vine una, fii pe fază acum!

Întindem amândoi mâinile în aer şi aşteptăm cu teamă. Dacă nu opreşte nici asta? Dacă nu ne mai ia nimeni? De frică închid ochii şi îmi las mâna fără voinţă să-mi atârne cumva afară din mine. Andrei mi-o strânge pe cealaltă. Şi lui îi e frică.

Simţim doar o rafală de vânt rece peste obraz.

– Nu înţeleg oamenii ăştia, fir-ar să fie de nemernici, nu ne-ar lua defel, zic eu revoltată

– Poate nu ne-au văzut, spune Andrei cu resemnare, sau poate nu mai aveau loc.

– Nu ne-au văzut pe naiba…Andrei, ţip eu scuturându-l de mână, uite alta. Se vedeau copacii slabi şi înalţi luminaţi pe rând. Întindem iar mâinile în aer. Aud cum foşneşte pădurea, cum bate vântul şi sper. Aproape că zic o rugăcinune în cap, dar de emoţie nu mă pot concentra la nimic.

Deschid ochii. Maşina de politie opreşte în faţa noatră. Suntem salvaţi

-Bună ziua, spune eu repede deşi era deja înspre noapte, vă rog mult nu ne puteţi lua şi pe noi până în sat?

-Nu coborâm în sat, îmi răspunde poliţistul, dăm o tură pe aici şi apoi urcăm pe munte.

-Sună bă pe Mişu că asta stă în sat, spune cel de la volan. Dă-i prin staţie că poate n-a coborât încă.

-Am vorbit eu cu el, a cobărât de vreo oră, îi răspunde primul.

Căcat. Deja nu mă mai puteam concentra să ascult nimic. Andrei a mai întrebat ceva, mie îmi era clar. Disperarea creştea şi cu ea odată neputinţa, teama, înjurăturile.

O altă maşină se vede, speranţa creşte iar uşor, poate asta o să ne ia, poate o să le să facă milă. Andrei mă trage de mână până intrăm de-a dreptul pe drum. Opreşte motorul şi maşina de poliţie. Poliţistul vine înspre noi şi face semn maşinii să oprească. Şoferul deschide geamul de la manivelă şi eu simt că mor de nerăbdare.

-Bună seara, spune pe un ton grav poliţistul. Coborâţi în sat? Vă rog să-i luaţi şi pe copiii ăştia.

-Doamne ajută, îmi scapă mie fără să vreau. Încerc să aud răspunsul bărbatului din maşina oprită, dar îmi dau seama că nu e de bine. Când trec pe lângă noi, văd în spatele maşinii mare înghesuială. Poliţistul ne explică, nu mai are rost oricum. Ne promite totuşi să anunţe prin staţie  colegii în caz că mai coboară vreunul, dacă nu, ne sfătuiesc să nu coborâm pe jos, ci să mergem vreo 5 kilomentri de la intersecţie în dreapta unde e o cabană.

-Andrei ce ne facem? întreb eu.

-Eu zic să mai aşteptăm puţin scumpa. Mai puţin. Cineva tot o să ne ia. Mi-a zis că poate mai coboară maşini.

-Andrei, nu mai coboară nimeni, nu vezi? Şi dacă coboară deja nu ne mai văd. Numai dacă ne punem în mijlocul drumului.

-Hai scumpa, ai încredere. Uite s-a oprit şi ploaia. Mai ai ţigări? Aprinde-ţi una şi linişteşte-te.

Mi-era atât de frig că mâna îmi tremura pe bricheta şi nu reuşeam să-mi aprind ţigara..

-Andrei, mă dor picioarele şi mi-e frig.

Niciun răspuns.

-Andrei, mi-s  hainele ude.

Nimic. La ce mama naibii se gândea?

-Andrei, ţip eu disperată, fără să mai ştiu ce să-i zic.

– Măcar l-am văzut pe Garbarek, zice el trist, dar calm.

– Dă-l mă naibii şi pe ăsta. Festival de jazz ne-a trebuit nouă!

-Ăia nu se întrebă de ce naiba nu ajungem? N-ai numărul lor?mă înttreabă Andrei.

-N-am şi nu cred că le pasă. Din moment ce am le-am plătit….îi doare fix în cur, zic eu supărată.

Se făcuse noapte. Bătea vântul şi copacii se scuturau făcându-ne pielea de găină. Îmi aprind ultima ţigară şi caut  in geanta după sticla de cafea. Sorb o gură şi mă gândesc cât de bine ar fi fost să avem nişte votcă cu noi.

-Auzi, am o idee, spun eu aproape vioie,  hai să mergem acolo unde îşi pun ăştia corturile. Poate stau în jurul focului şi na…le spunem care-i treaba şi ne primesc şi pe noi. Hă? Nu poate să fie departe. Ce zici?

Soluţia mea nu era tocmai proastă, doar că îmi era  nu ştiu cum. Nici nu ştiam prea bine unde îşi pun corturile, dar auzisem că trebuie să fie şi din ăştia şi încă mulţi. Şi dacă dorm toţi, nici măcar un poţi să baţi la uşă. Ce naiba faci? Să intri aşa în cortul omului e de-a dreptul nesimţire.

-Andrei, hai să mergem acum să-i căutăm, până nu se culcă, zic eu pregătită să merg oriunde, numai să se termine aşteptarea.

-Prin pădure? Eşti întregă la cap?imi spune el enervat.

-Ăăăă…intrăm doar puţin şi dacă nu vedem urmă de ei, ne întoarcem imediat, spun eu deşi la variantă că ne-am putea pierde de mama focului nu mă gândisem.

– Hai, nu vorbi prostii, s-a răstise el la mine, tu nu-ţi dai seamă că dacă pierdem drumul putem să ne luăm adio

– Da, atunci de ce naiba nu vii tu cu o idee mai bună? Hai, zi ce facem. Stăm aici până dimineaţă nu? La urma urmei tu ai insistat să venim la festival şi aşa mai departe.

-În cel mai rău caz încercăm să căutăm cabana aia.

Am început să ne învinovăţim unul pe altul, ceea ce nu era tocmai rău: nu mai simţeam frigul şi nici apa din pantofi.

O altă lumină, de data asta mai puternică, se vedea în depărtare. Am rupt brusc cearta şi ne-am strâns mâinile.

– Asta e scumpa, fii atentă!

Eram pe poziţii. Chiar zâmbeam. După ce ia curba, văd ambulanţa. Se opreşte în faţa noastră.

– Andrei vorbeşte cu şoferul, eu stau mai la o parte şi nu cutez să ridic capul. Înţeleg că ne ia. Îi explică lui Andrei ceva  şi deschide uşa din spate. Nu mai intrasem în nicio ambulanţă până atunci. Nici nu am timp să mă bucur. Urc şi rămân înlemnită. Nu pot să mă mişc din loc. Pe patul din stânga un om acoperit de un cearsaf. Mort. Decedad. Îi poţi bănui lejer trupul. Pe banca din dreapta o femeie încă tânără cu doi copii mici. Ea are capul înfăşurat în fular şi o geacă mult prea mare. Cei doi băieţei se înghesuie în ea şi ne privesc în ochi fără sfială. Nu spun nimic, nu întreb nimic. Andrei mă împinge, apoi rămâne şi el nemişcat câteva clipe. Ne aşezăm pe bancă. O fi soţia? Sau şi ei ca noi au făcut autostopul? Mă uit la Andrei, se uită la mine. Nu spunem nimic. Suntem amândoi morţi de oboseală. Maşina porneşte din loc şi observ că trebuie să mă ţin de bancă să nu mă pic. Mortul se clatină şi el, în stânga şi-n dreapta, după curbe. Închid ochii. Suntem cu caprele în pădure. Mai puţin şi ajungem în poieniţă. Acolo e lumină şi soare mult. Andrei taie cu briceagul o creangă şi începe să o ascută. Apoi mai face una la fel. Eu mă duc să caut lemne. Punem de un foc, scoatem şunca şi cartofii şi ouăle fierte pe un şervet. Andrei ia şunca şi o înţeapă în mijoc. O pune deasupra focului. Fac şi eu la fel, apoi o duc zâmbind la nas şi o miros prelung. Când deschid ochii viermi albi, mari şi groşi de-un deget se plimbă pe ea şi încep să urce şi pe mine. Ţip.

– Scumpa, linişteşte-te. Ajungem imediat, îmi spune Andrei. Pun capul pe umărul lui şi las lacrimile să îmi curgă. Mi-e din nou frig şi în faţa mea omul acoperit de ceaşaf prinde înfăţisări halucinante. Îi se văd picioarele de la ghenză în jos, nişte pantofi uzaţi şi plini de noroi. Ceva mă apasă pe piept  şi mi-e din ce în ce mai greu să respir.  Îl văd plin de sânge şi cu capul spart, fără un ochi, cu obrazul mâncat, cu gâtul tăiat…Opreşte-te! Îl iau pe Andrei în braţe. Îmi mângâie capul şi-mi spune că imediat ajungem că mai e puţin.

.Drumul e neasfaltat,  plin de gropi şi maşina ne zdruncină încontinuu. Îmi amintesc că Andrei are rău de maşină. Din totdeauna. Nici nu îmi imaginez cum trebuie să-i fie acum. Mă uit fără să vreau la mort şi mă cuprinde groaza că ar putea pica de pe pat. Poate e prins cu ceva, sper eu. Copiii cer nişte apă şi spun că le e foame. Femeia scoate o sticlă de doi litri şi le dă. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Aş vrea să întreb ceva, dar nu pot deschide gura. Mi-e somn. După o curbă bruscă, Andrei caută ceva în buzunar, nu găseşte şi vomită lângă uşă. Mă caut de şerveţele, îmi scot până la urmă eşarfa de la gât şi i-o dau. Îi pun mâna la frunte şi îmi pare că arde.

-Hai copilu’ că mai e puţin, şopesc eu cu o voce pe care n-o recunosc.

Femeia tace, copiii se sprijină unul de celălat.

Cu burţile pline, Andrei scoate sticla de apă şi o toarnă peste foc. Ne ridicăm. Caprele sunt puţin mai încolo şi rumegă iarba proaspătă care în dnţii lor face un zgomot plăcut.  Andrei merge înainte mea.  Fac ultimii paşi mai repezi şi îi sar în spate.

– Di căluţ, zic eu veselă şi Andrei aleargă săltându-mă. Apoi ne aruncăm pe iarbă, ne jucăm, ne rostogolim, îmi şopteşte ce mi-ar face şi rămânem îmbrăţişaţi. În final, uităm de capre şi de toate. Ne proptim unul de celălalt şi adormim. Ne trezim după un timp, uităm ce am visat şi plecăm după nemernicele capre care iar au luat-o aiurea.

Vis cu ochi

Când s-a întâmplat Laura avea 12 ani. Săptămâni întregi nu a scos niciun cuvânt. Într-o zi bunica sa a găsit o scrisoare în care Laura o anunţa că a plecat. Luase un tren şi se trezi ca prin vis ajunsă într-un oraş necunoscut, un oraş fără timp pe care-l recunoştea ca natal.  Stătea în chirie într-o cămăruţă spaţioasă, de obicei ordonată, iar când alarma sună  a treia oară, sări din pat gâfâind. „La naiba”  zise  în timp ce trăgea un tricou pe ea, „cum de n-am auzit alarma? Fir-ar să fie”. Îşi aminti de la mirosul de aclool de petrecere şi i se făcu greţă instantaneu. Nu mai avea timp. Aruncă nişte apă pe faţă şi când luă periuţa de dinţi îşi aminti că o găsise noapte trecută pe jos aşa că o aruncă iar pe jos. Îşi puse costumul de baie şi prosopul în plasă şi se duse încă o dată până la oglinda mare din cameră. Încercă să ştreagă dungile de pe obraz care se hotărâseră să-i dea de gol noaptea chinuită şi blestematul vis care muncise spre dimineţă. „22” spuse scurt, cercetându-se atent. Se uită la ceasul de pe mână care arăta 7: 40 şi trânti uşa. „Altă zi cu soare”, ştia asta de la prima gură de aer pe care o trase adânc în piep. Începea să urască soarele din ce în ce mai mult. Şi-ar fi dorit o furtună grozavă,  îşi imagina deja oamenii cu pungile în cap fugind care încotro, în timp ce ea  răzbunătoare să stea râzând de toţi. Pielea îi era atât de neagră de parcă soarele ar fi ales-o  în mod special pe ea să-şi încerce toate puterile. Mergea repede, traversând dintr-o parte în alta, căutând orice petec de umbră. De abia scuturată de visul în care se zbătuse căuta cu ochii în pământ  un mecanism nou de pătrândere în substanţa lui firavă. „Trebuia oare să-l ia în seamă? Era un fel de prevestire?” Ajunsese să se întrebe ce sunt visele şi îi veneau în cap tot felul de definiţii ciudate pe care i se spunea vecina sa.  O femeie bătrână şi singură care sătea sub ea şi o mai chema din când în când la o cafea şi-un biscuit. „E ochiul diavolului” zicea ea,  „nu trebuie să cercetezi că pici în păcat”. Asta dacă era un coşmar, că schimba definiţiile de la un vis la altul după nişte reguli complicate şi de neînţeles. Niciodată de când începuse să lucreze la ştrand nu avuse niciun fel de  probleme. O dată bandajase o fetită ce se tăiase într-un ciob şi-i făcuse plăcere. În rest copiii se bălăceau, strigau, săreau, făceau concursuri sub apă..atât. Ea stătea pe scaun sau se plimba ca să-i poată observa şi câteodată făcea schimb cu un coleg să poată intra în bazinul mare să se răcorească. Îşi şterse fruntea de sub breton, gest pe care-l făcea o dată la câteva minute şi se hotărî să nu mai dea atenţie coşmarului, să-l păresească în agonia lui de animal de pradă înjunghiat care suferă că nu poate să înşface căprioara ce paşte la câţiva metri de el.

Aproape că ajunsese. Trebuiau să cureţe bazinul, să dea drumul  aspirator, să aranjeze umbrelele şi şezlongurile şi apoi putea să se odihnească până pe la vreo nouă. când apăreau primii oameni. După ce termina treaba făcea câteva lungimi de bazin în apa încă rece şi curată sau pe spate minute în şir, privind norii fără să se gândească la nimic precis. Munca nu era grea, dar trebuia să fie atentă tot timpul. Banii îi ajungeau să se întreţină şi să-şi facă mici plăceri din când în când. Era mulţumită de viaţa ei şi n-ar fi făcut nimic ca să o schimbe. „Poate că e o avertizare”, îşi spuse, aluncecând din nou înspre vis, sub apă, la imaginea copilului cu ochii deschişi, roşii. Era ciudat că timpul trecea altfel în vis, era ca şi cum întâmplările nu se mai întâmplau în timp, n-ar putea explica în cuvinte cum. Apoi strigătele din jur… şi ea ajunsese prea târziu,  poate cu câteva secunde prea târziu. Sentimentul asta n-avea capăt, o neputinţă îngheţată şi continuă, ca şi cum ar fi fost înfiptă într-un într-un ac enorm.  Chipul copilului din vis era neclar, apa tulbure îl acoperea, doar ochii mari şi roşii o priveau mut, dureros. În timp ce luneca spre fundul bazinului, care devenise imens,  copilul se prefăcea băiat şi din băiat bărbat, iar trupul lui era prea greu, nu-l putea trage afară, nu putea să-l scoată, nu putea face nimic.

-Laura, ai ajuns. Hai să începem că-i supărat şefu. S-a stricat filtru şi nu mai trage apa.

Laura s-a trezit brusc şi a înţeles imediat că trebuia să se mobilizeze. După ce s-a ajuns la concluzia că vina o purta o broască ce a blocat filtrul, toţi au răsuflat uşuraţi şi s-au apucat de treabă. Ştrandul se deschidea la opt jumătate şi încă mai aveau destulă de lucru. Doar să mai apuce să facă o baie singură, se gândea în timp ce freca cu un burete gros marginea unsuroasă a bazinului.

Privi apa şi mirosul ei de clor concentrat o ameţi mai să cadă.  Pentru o secundă  i se păru că vede imaginea copilului din vis, îl recunoscu, îl ştia foarte bine şi în clipa când îşi dădu seama cine e uită şi puse o mână  în pământ de sprijin. Îşi aminti instantaneu cât ura soarele care era vina tuturor relelor şi că nu mâncase nimic de dimineaţă, iar greaţa o cuprinse din nou.

-Unde-i Laura? Auzi o voce dinăuntrul barului pe care o recunoscu ca fiind a şefului. Du-te şi spune-i să se schimbe.

Laura lăsă buretele şi se duse spre baie. Acolo o găsi pe colega ei care era deja îmbrăcată.

-Ai auzit că azi te pune pe tine la bazinul mare? o întrebă Gabi. Mi-a spus mie să te anunţ. Cică Andrei se simte rău, nu vine şi rămâi tu cu Bogdan.Ce aţi făcut azi noapte?

– Am băut ceva mai mult, da’ ne-am distrat, zise Laura. Şi a mai zis ceva?

– Doar să te schimbi repede şi să te duci, că pe Bogdan îl mai ţine el cu o treabă.

Bazinele nu erau la mare distanta unul de celălat, însă cel mare trebuia supravegheat de două persoane. Într-un fel te plictiseai mai putin pentru că cei mai mulţi se aşezau în jurul lui şi întâlneai aproape de fiecare dată  pe cineva cunoscut. Şi responsabilităţile se înjumătăţeau, se făceau înţelegeri secrete, ca fiecare să aibă mici distracţii. Dacă înotau ziceau că testează apa. Laura se întreptă spre bazinul mare, îşi puse prosopul pe scaun şi plasa lângă. Lumea nu venise, aşa că se băgă în apă şi privi cerul în voie. „De niciunde nu arată cerul mai frumos ca din apă”, se gândi ea. Simţea că spaţiul nu mai era cel real şi avea impresia că cerul s-ar fi reflctat acolo în baziunul acela înverzit pe margini şi scorţos. Căuta cu privirea să se descopere undeva printre norii albi, întinsă pe spate, până când o dureau ochii şi i se părea că vede locul ei ascuns.  Atunci mulţumită ieşea din apă. Deodată soarele se acoperi de un nor negru şi apa o scurtcircuitase. Se cutremură ca înaintea. Senzaţia de linişte dispăru fără urmă. Îşi dădu seama că apa o doare, o împunge, o trădează. Că totul fusese o minciună şi închise ochii înfricoşată. Când îi deschise privea în vis şi văzu ochii mari, albaştri, încă calzi, ochii lui Vlăduţ- fratele ei, care acum se îndepărta tot mai mult spre fundul lacului. Dar acum ajunsese la timp, acum reacţionase, acum era bine. Coborî după el şi-l ajunse. Acum totul era clar, atât de clar. De data asta avea să-l salveze, sigur că avea să-l salveze. Începu să râdă şi să plângă nebună de fericire, privind îmbrăţişarea din nori, unde era locul ei secret, în timp ce trupul i se ducea uşor la fund.

Cafeaua dimineaţa

Întârziasem. Am deschis uşa, apăsând cu grijă pe cleanţă, însă fără folos căci întreg amfiteatrul a întos capul spre mine, precum gâştele care în adormeala lor amestecată cu o indiferenţă ostentativă, se trezesc pentru o clipă ridicolă de sunetul străin, pentru a se întoarce apoi netulburate la rosturile lor. M-am aşezat pe un scaun din spate şi mi-am scos foile.
– De altfel, cunoşterea luciferică, spunea vocea blândă a profesorului, presupune detaşarea de obiect, despicându-l în două: fanicul, adică ceea ce se arată şi cripticul ceea ce e ascuns…şi obictul se transformă într-un complex de semne al unui mister. Până aici, vreo nedumerire?
Nimic nu spunea nimic. Se auzea doar scârţâitul pixurilor pe hârtii, ca sute de voci ce începeau unele peste altele, se întreceau, se înghionteau, pentru ca la răstimpuri să se odihnească şi mâinile să poată flutura a dezmorţeală. Îmi era tare somn, ar fi trebuit să trec pe la bibliotecă să-mi iau o cafea. Mă trezisem oricum cu noroc: mâna mea a lovit telefonul care a căzut din pat, aşa că m-am trezit din cauza zgomotului, că altfel orice alarmă e cântec de leagăn. Când am văzut cât de târziu era, primul gând a fost să nu mă mai duc deloc. Apoi a început o luptă cu argumente şi contraargumente, în timp ce ţineam ochii închişi şi mă înveleam tot mai mult cu plapuma. Până la urmă mi-a venit în minte imaginea profesorului, un om bătrân şi vesel, ce ne povestea când riscam prin ignoranţa noastră să lăsăm să moară şi Blaga şi Eminescu şi toţi ceilalţi. Ne povestea ciudăţenii de-ale lui, situaţii şi strări prin care a trecut: cum a fost prima dată când a călătorit el cu avionul, despre cum i s-a stricat televizorul, despre armată şi frica lui de dentist. Sunt convisă că dacă am fi dat examen din asta, rezultatul ar fi fost mai mult ca îmbucurător. Îmi părea rău că era prea puţină lume să-l asculte,iar gândul m-a ridicat din pat, am tras pe mine nişte haine şi am pornit-o spre universitate.
– Bun, continua profesorul, aşezându-se la catedră. Acum trebuie să înţelegem că acest tip de cunoştere luciferică are la rândul lui trei tipuri care ţin de varierea calitativă a misterelor: plus-cunoaşterea, zero-cunoaşterea şi minus-cunoaşterea, cea ce ne interesează cel mai mult. O să vedeţi de ce.
Mă dureau ochii de foaia albă şi încă nu scrisesem nimic. Poate era mai bine de data asta să stau doar să ascult vocea lui, care îmi suna mai straniu decât în alte zile. Treptat cuvintele se pierdeau, până să ajungă la mine se transformau în altceva şi eu simţeam pe piele nişte împunsături fine care cumva mă ghidau spre altceva, se îmbulneau culori şi imagini în faţa ochilor mei şi nu priveam nimic concret, nimic palpabil. Am început să înşir pe foaie ceva ce sămăna a litere. Auzeam, puternică şi clară vocea lui în care era ceva viu, ceva ce înota în aer spre mine şi atunci, fără nicio explicaţie, aerul s-a comprimat şi am început să vorbesc. În acelaşi timp mă uitam de la catedră la mine şi la toţi ceilalţi. Stăteam pe un scaun în fundul amfiteatrului cu foile răsfirate în jurul meu, aplecată peste bancă şi cu privirea pierdută aiurea. Nimeni nu părea să observe ceva straniu, doar eu mă simţeam diferit, însă cuvintele îmi ieşeau natural şi continuam să vorbesc despre filosofia misterelor potenţate, despre Marele Anonim şi cenzura transcendentă. Îi vedeam pe toţi cum scriu, cum îşi şoptesc din când în când şi îşi verifică telefoanele.M-a apucat un soi de râs, pe care l-am stăpânit în ultima clipă. Apoi mi s-a făcut milă de toate, de ei şi de mine, în special de mine, aşa amărâtă cum stăteam în banca aia, fără să ştiu ceva, fără să băniesc măcar ceva şi am început să le povestesc aşa aiurea, mai mult ca să uit, despre cât de greu îmi era mie să mă trezesc dimineaţa şi cum, în felul asta am ajuns să o cunosc pe Laura, care vindea cafea la buticul şcolii.
– E pauză, a spus o voce din amfiteatru şi eu mi-am şters atunci ochii sa alung somnul si mi-am băgat înapoi foile pe care nu scrisem nimic,”na că am venit degeaba la curs”, îmi ziceam, “o să trebuiască să rog pe cineva să mi-l dea să-l xeroxez”. Încă nu ma trezisem, aşa că am hotărât să trec pe la bibliotecă întâi să-mi iau o cafea şi să fumez o ţigară, să mă mai deştept că mă aştepta alt curs.

Între trezie şi moarte

Era a nu ştiu câta oară când Maia îmi trimitea mesaje de felul asta. După primul, am alergat într-un suflet la ea acasă. Nu era. Am găsit-o o oră mai târziu, îngheţată şi vorbind cu doi câini, care se tolăniseră uzi şi bolnavi la picioarele ei. Am luat-o de acolo, în primul bar unde am comandat două ciocolate calde şi aşteptam. Aşteptam o explicaţie, un răspuns, să-mi spune orice, numai să treacă, să scap din coşmarul asta. „De ce, de ce ai vrut să faci asta? Cum ai putut te-ai gândit că asta e calea? „Nu ştiu”, îmi răspundea ea zâmbind trist şi absent, şi totuşi cu ochii ei negri atintiţi la mine şi eu mă împiedicam întotdeauna de privirea asta a ei şi uitam orice aş fi vrut să-i spun. După vreo oră jumătate, ne-am dus acasă la mine cu taxiul. Niciun cuvânt despre rătăcirea ei, mi-a povestit în schimb de o colegă care avea o pisică ce tocmai fătase şi mă ruga să luam şi noi un puiuţ că dacă nu o să-i arunce la tomberen. A fost frumos, una dintre nopţiile acela în care ne încolăceam unul-ntr-altul şi din îmbrăţişarea noastră ieşeau aburi ca dintr-un vin fiert cu scorţişoară. A doua zi a plecat devreme, înainte să mă trezesc. Mă gândeam la noaptea trecută, la Maia, la hoinăreala ei şi mi-am spus că a avut un moment prost, că nu aveam de ce să mă îngrijorez prea mult.
A doua oară când am primit acelaşi mesaj, m-am alarmat. Eram disperat. Mă gândeam că sunt un prost, că n-am insistat să-mi spună „de ce”, că n-am luat-o în serios. Îmi venea să mă arunc de pe geam, vorbeam singur prin casă şi-mi reproşam câte-n stele. În timpul asta o sunam ca un nebun la telefon. Nu răspundea şi eu simţeam că-mi pierd minţile. Am ieşit aproape dezbrăcat în stradă, m-am lovit oamenii din drumul meu, am călcat în bălţi şi într-un căcat de câine. La câini mă duceam şi eu. Acolo unde o găsisem şi prima dată. Numai că ea nu mai era acolo şi câinii au început să mă latre. Mergeam pe străzi ca un nebun. Mâinile mi se păreau scurte, distanţele îngrozitoare, picioarele butuci. Plângeam şi bestemam tot ce-mi ieşea în cale. „Maia, Maia mea, Maia”- spuneam încontinuu, de sute şi sute de ori. Apoi mi-am amintit de Dumnezeu şi am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc. De la „precum în cer aşa şi pe pământ”, săream altundeva, nu puteam să-mi amintesc cuvintele şi mă uram mai mult decât oricând. După două ore, am ajuns în faţă scării. Eram într-o stare jalnică. Când am urcat scările, Maia era acolo, ghemuită, cu un aer inocent, ca o pisică perversă. M-am uitat la ea, îmi venea s-o bat, aveam o poftă nebună să-i trag măcar câteva palme. Am trecut pe lângă ea, fără s-o ating şi am intrat în casă, lăsând uşa crăpată. A intrat cuminte după mine şi aştepta. Voiam să urlu, dar privind-o mi-a trecut. Ochii ei negri mă opreau, parcă eram ţintuit în cuie şi nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia parcă tocmai ieşită dintr-un somn adânc. Mă bucuram totuşi, mă bucuram aşa de mult. Mi-a spus că nu ştie ce a apucat-o, că aşa i-a venit, că îi pare rău. Îngheţat cum eram, am îmbrăţişat-o toată, ore întregi: i-am îmbrăţişat picioarele, pulpele cărnoase şi sânii reci şi gâtul şi pielea albă şi tăcerea ei moale şi patul ne-a primit cald şi umed, îmbrăţişându-ne ca pe doi copii ai nimănui.
Ştiu că dacă o să mă opresc vreodată din căutare, Maia n-o să mai fie Maia, nici eu n-am să mai fiu eu, după cum ştiu prea bine că numai pentru că o caut ajung la ea, acolo unde ea nu mă lasă, acolo unde mi se neagă. Că tot ce-mi rămâne e tocmai momentul în care în sfârşit o regăsesc după atâtea şi atâtea nopţi, atunci când începe îmbrăţişarea noastră sub noaptea grea. Pentru asta nu pot s-o omor pe Maia, care de abia mai există, ca o lumânare pusă la morţi ce din clipă în clipă se va atinge cu apa. Pentru asta nu pot să-i dau drumul şi n-am să-i dau drumul niciodată. Dar în acelaşi timp, ştiu că după ce o să termin de scris, o să plâng două ore în patul mare şi gol care o să mă primească ca pe un copil al nimănui.

Unde e Ioana?

Moto:”Şi tot ce e trup omenesc va purcede
să mai înveţe o dat’ poveştile uitate ale sângelui” L. Blaga

Mâinile mele strângeau gâtul îngrozitor de alb. Unghiile negre mi se umpleau de carnea fragedă ca a unui măr cules dimineaţa din grădină. De sub ele vedeam cum ies viermi roşii ce se târau, la început mâncând pielea, apoi muşcând de-a binelea, hămăsiţi. Pătrundeau tot mai adânc şi în buricul degetelor şimţeam o gâdilitură: zeama roşie curgea încetişor. Începusem să plâng fără să ştiu şi capul mă durea îngrozitor. Aveam o imediată senzaţie de căldură în tot corpul. Mă înfuriasem pe mine şi pe viaţa mea de rahat, pe toată lumea şi strângeam şi mai tare, gâtul acela enervant de alb, cum ai strânge un pui de raţă în menghină. Mă agăţam cu disperare de acest gest mecanic ce trebuia dus până la capăt. Priveam ochii în care se cuibărise o frică mută, o frică ce ajungea să fie durere surdă de-abia în ochii mei. M-am gândit imediat la vitele de la abator care înaintând pe bandă presimt răceala cuţitului viclean ce caută locul cel mai cald: beregata scăldată de aburul ce le ieşea pe nări. Apoi imaginea s-a schimbat brusc. Mă revedeam înotând în ocean: fără nicio putere, cu mâinile ca nişte mături rupte ce încercau împotrivirea. Mă ducea tot mai departe, plămânii mi se umpleau treptat de apă şi dintr-o dată: mâna salvatoare de care mă agăţasem şi pe care o strângeam cu toată puterea. Ea demult nu mai răsufla şi eu strângeam în continuare şi mă salvam din oceanul ăla blestemat ce mă îneca.
De aici încolo a urmat nenorocirea pe care vi-o puteţi imagina fără mare greutate.
Aşa s-a petrecut întocmai, reluai eu, privind apoi absent, dincolo de creionul ce mă scotea din sărite cu isteria lui, dincolo de zelul bărbatului care se afla în faţa mea şi-şi lua notiţe ca de la un mare cărturar. Nici nu voiam să mă gândesc la toate aberaţiile pe care le nota, că-mi venea direct să vomit.
– Puteţi să reluaţi mai explicit toată acţiunea în sine?, îmi spuse pe o voce blândă şi răbdătoare.
Cotrobăiam să mai găsesc ceva, să-mi reîmprospătez memoria, dar pe măsură ce mă strofocam, uitam tot mai mult. Ce naiba era aşa mare lucru de spus, că doar am spus clar şi răspicat şi prima oară?
– Purta o cămaşă în carouri, zic eu, timid şi uşor amuzat. Şi era dată pe buze cu un ruj tare roşu. Mă înnebunea rujul ăsta al ei.
-Aşa, şi ce aţi gândit în acel moment? Fără sfială, orice detaliu ajută, îmi spuse, şi eu mă simţeam ca un elev nătâng, scos la răspuns şi îmbiat să zică ceva, orice, chiar şi bălării. Important era doar actul în sine şi intenţia, ce presupunea totuşi un anumit efort, mai ales din partea mea. Era de zece ori mai greu să spui aiureli cu sens, mai ales când nu ştiai nimic. Îmi era cald şi mă moleşisem destul de tare, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să spun ce mi-o trece prin cap. Bun.
– Păi, îmi venea direct s-o dezbrac, zic eu gândindu-mă la culoarea ce încă îmi dădea palpitaţii. Îmi mai amintesc că televizorul mergea, era dat destul de tare, pe un canal din ăsta de ştiri. Era o ştire ciudată despre un prost la care au intrat noaptea hoţii în casă şi el s-a pus să le dea o lecţie, că dacă se prefăcea că nu-i, sau că doarme, şi-i lăsa în plata lor, poate scăpa. Aşa, a ajuns în comă la spital şi cu banii luaţi. Începeam să mă încălzesc de-a binelea, transpiram şi am întrebat dacă se poate deschide geamul.
-La spital am cunoscut-o prima dată şi pe Ioana, am continuat eu. Urma să-şi pună mâna în ghips şi urla ca toţi dracii de durere pe holul spitalului, cât eu încercam să citesc domol un ziar, dar mă poticnisem la prima frază de minute în şir. Până la urmă, m-am dus să caut o asistentă şi am început să ţip şi eu la ea, să facă naibii odată ceva în afară de a plimba cafele, că sunt oameni aici cu probleme sau ea n-are urechi? Am observat cum în jurul meu s-a făcut linişte, nici Ioana nu mai ţipa, şi eu m-am pus să-mi recitesc articolul. Aşteptam şi eu, cu o trimitere în buzunar să-mi facă cineva nişte analize. Pe Ioana au luat-o în primire imediat şi când a ieşit, după vreo oră, eu tot mai aşteptam pe banca cu ziarul la aceeaşi pagină. Se strănuta şi se tuşea în jurul meu, pe toate cele opt voci, din ce în ce mai grotesc că-mi venea să le îndes la toţi hârtie pe gură şi pe nas. Copii plângând şi mame isterice, bătrâni consefându-se cui apucau, o ambianţă numai bună pentru a citi despre gripa porcină, despre antidotul-mincină şi tot tacâmul. Atunci ea s-a aşezat lângă mine, mi-a spus că sunt un dobitoc, dar că-mi mulţumeşte şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea în plimbare până la un magazin unde lăsase nişte plase. Oricum mai lipsea destul până să se ajungă la incredibilul număr 42. De unde era să ştiu că s-au dat numere de la şase dimineaţa? În fine, plec cu ea, ce altceva mai bun aveam de făcut. Şi asta a fost, aşa am cunoscut-o.
Creionul nu înceta să scrâşnească. Îl vedeam cum dansează pe foaie, o foaie care creştea ameninţător, ajungând la dimensiuni halucinante, iar scârţâitul se trasnsformă într-un fel de flamenco trist şi răguşit. Eu eram ud, ud tot şi năucit, pe fotoliul acela în care mă adânceam din ce în ce mai mult…
Prin faţa ochilor mi se pendula o luminiţă. Clipeam. Deasupra mea se aplecau nişte figuri şi am descifrat-o prima pe a mamei care plângea şi mă strângea tare de mână.
– Ce s-a întâmplat?, întreb eu cu un glas ce de abia mi-l recunoşteam
– Eşti în spital, dragul meu, nu-i nimic, e totul bine, îmi răspundea mama printre lacrimi, te-ai trezit, am ştiut eu că o să vii înapoi la mine, am ştiut. Făcu o mică pauză, în care mă sărută de vreo câteva ori pe fiecare obraz, apoi continuă, ţi-au spart apartamentul şi au intrat la furat. Nu-ţi mai aminteşti?
Mi se perindau unele imagini prin faţa ochilor, ca dintr-un film vechi şi cu banda arsă pe alocuri.
-Scumpul meu, le-ai ţinut pieptul cât ai putut, dar las’ că avem noi timp mai încolo şi pentru astea.
Mă durea îngrozitor. Mi-am dus mâna instinctiv şi am simţit o pânză care luase forma capului meu, iar mâna îmi era moale şi fără putere.Eram obosit. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut un pat identic cu al meu în care stătea liniştit şi cuminte ca un sugar ce tocmai primise laptele cald, o mahala de om. Puţin mai încolo asistenta vorbea în şoaptă cu un poliţist. Am vrut să întreb ceva, dar mi-au atras atenţia mâinile lui îngrijit aşezate pe lângă corp cu degete groase şi unghii lungi şi ascuţite, ca ale unui chitarist ce trebuie să pişte coardele cu ferminate. Am rămas privind tâmp omul acela cu expresia lui calmă, până când ochii au început să mă usture şi lacrimile îmi udau obrazul şi perna.

Să-mi fie mai uşoară aşteptarea

Când eşti idiot, n-ai de ales. Trebuie să-ţi bagi minţile la cap şi să mergi mai departe. Că dacă nu, se numeşte că eşti prost de-a binelea. Nu am chef de nimic, totuşi mi-aş face măcar un ceai. De fapt ar trebui doar să încălzesc nişte apă şi să mut plicul din cana veche. Trebuie să spun să-mi mai trimită de acasă. Sau aş putea pur şi simplu să dau drumul la robinet la apa fierbinte până s-o încălzi şi să o torn direct. Ce rost are să mă complic cu oala, să mă mai trambalez şi până la bucătărie, să aştept să fiarbă, acolo dau de vreun gândac pe aragaz, mi se face direct scârbă şi mă las pabugaşă. Aşa că dacă ajung la acelaşi rezultat, măcar să mă scutesc de nervi şi timp pierdut inutil până la bucătărie şi-napoi. Plus că mai cine ştie cu cine mă întâlnesc şi o să trebuiască să fac conversaţie. Nu m-a sunat azi şi ştiu că nici nu o mai sune. „Totuşi nu e aşa de târziu” ,îmi spun pentru încurajare.  Şi dacă vine tot ca naiba e totul. Azi de urât ce mi-a fost, nici măcar nu mi-am făcut duş şi părul îmi stă ca curu. Bate la uşă.
-Da, zic eu, totuşi destul de sigur. În prag,  Denisa. Aranjată,  machiată, cu părul mirosind frumos, cizme de piele în picioare peste blugi. Eu- în pijamale, cu un tricou cu trei numere mai mare.
– Ceau Maia, auzi tu ai un ac cu aţă neagră? Că mi s-a desfăcut vesta în spate. Şi se întoarce să-mi arate.
-Da. Unde pleci?, o întreb eu, câutând plăsuţa mică în care îmi ţineam acareturile. Ea deja zâmbeşte. Eu deja mă enervez.
– Păi, la festivalul filmului francez, îmi zice, parcă de abia aştepând să-i pun întrebarea, să nu se dea ea de gol din prima, că asta se numeşte că se laudă şi ea…fiinţă modestă, nu se laudă singură.
-Şi, cu cine mergi? Zic, după o pauză lăsată dinadins să văd, dacă-mi zice ori ba.
-Merg cu un marocan. E fain tipu. Şi aşa drăguuuţ. L-am cunoscut săptămâna trecută când am ieşit in Cafe Cream. A venit la mine, am vorbit numai în franceză, mi-a povestit cum e pe acolo, din astea. Na, bine, hai că mă duc, că nu vreau să întârzii. Vin în 5 să-ţi dau acul. Poate îţi mai povestesc altă dată că acum nu am timp, şi deschise uşa să plece.
-Poţi să mi-l dai şi mâine, adaug eu pe un ton de plictiseală maximă.
Şi cum ziceam, când eşti idiot, n-ai de ales. Te fraieresc toţi şi apoi rămâi meditând la cât de idiot ai fost. Asta e tot ce-ţi rămâne. Restul e Disney Land. Nu ştiu nici de ce-mi mai bat capul, că de venit tot n-o să vină oricât m-aş gândi eu de mult. Oare s-o sun pe Alina s-o rog să doarmă la mine? Şi dacă vine, mă vede în ce hal sunt şi imediat îmi face o morală cât pomelnicu că nu-i la psihologie degeaba, de scap numai dcacă o întreb de Marius al ei.  Şi mi-e lehamite să aud aceeaşi poveste over and over again, cu Marius care e băiatul perfect: florii la prima întâlnire, simţit, îi plăteşte biletul în tramvai, nu comentează când întârzie juma de oră şi el stă în frig, cadouri de Crăciun, de Paşte, de ziua ei. Cică e iubire mare şi asta e cam plictisitor. Iar bate la uşă. Strig un “da” răspicat din pat. Denisa deschide uşa. Parcă îi spusesem să mă mai scutească cu acul ei, în fine.
-Uite acul, mersi. Eu am plecat, îmi zice. E bucuroasă, o văd. Arată şi bine, ăsta-i adevărul.
– Bine, distracţie, îi zic şi eu mai mult ca să spun ceva. Mai aruncă un mersi şi îşi strânge buzele la mine în semn de pupat. La asta nu i-am mai răspuns. Poate ar trebui să ies şi eu pe undeva. Îmi cam vine cheful. Pe cine să sun? Hai că-l sun pe Mihai. Ăsta e un tip, îndrăgostit de mine de vreo doi ani. Un băiat de treabă de altfel, parcă prea cuminte şi timid şi prea se uită numai la mine. Dar câteodată e plăcut să ieşi cu el. Eu beau bere,  el suc,  şi vorbim despre filme. Dar nu în genul „ţi-a plăcut ăla ori ba”. Discuţii serioase, el citeşte cronici,  se intereseaza,  ştie multe. Eu îl contrazic uneori numai de dragul discuţiei, argumente şi contrargumente, până o luăm pe cărări. Eu de la a treia bere mă ameţesc şi atunci îmi vine să-l sărut. Uneori chiar o fac, dar a doua zi parcă îmi pare rău. Asta înseamnă că vreo două săptâmâni nu ne mai vorbim. El ştie care-i povestea cu mine, asta îmi place, că nu trebuie să dau explicaţii. Cred că o să-l sun. Să termin o dată cu aşteptarea asta, groaznic lucru stai şi să aştepţi.

Pescarul-peşte

Pescarii îşi desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului şi legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineaţa. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineaţa aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase şi crăpate ca nişte dopuri de vin refolosite, viermişorii roşii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu îşi vorbeau. Fiecare îşi pregătea în taină undiţa lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-şi studia teritoriul şi a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undiţa la peşte şi apa se undui, lăsând nişte cercuri mici şi repezi la suprafaţă.

-Eşti prea aproape de mine, spuse unul, dă-te puţin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu ştii?

După ce văzu că nu primeşte niciun răspuns, continuă să învârtă puţin iritat mulineta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi şi aruncă şi el. După 10 minute uită întâmplarea şi nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simţea grea şi tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă şi se ducea glonţ în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul de voie de nevoie, căci la primul sunet putea ieşi din cameră şi nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi şi mai tare îşi ieşea din minţi.

-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoşător, n-are nimic uman în ea… şi să ştiu că e hoţul în spatele meu, mai bine aud nişte paşi de om, decât nimicul asta. Cu hoţul poţi vorbi, şi la o adică, dacă-l vezi aşa incurabil, îi dai şi de bună voie. Mie cel puţin tăcerea nu-mi prieşte, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele şi nici n-am ştiut niciodată că le pot avea.

– Azi sper să tragă ca lumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, şi de aia s-au speriat toţi. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-şi facă treburile, măcar de s-ar fi pişat lângă un copac, ca toţi câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieşit, s-a învârtit să-şi caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune şi tu. Prostu’ de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din ţâţâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureţi rahatu’ asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aş vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e-n firea  lui şi tot aşa mai departe. Când am văzut, am dat-o şi eu cu normele U.E , că are o coţofană la noi unul alb şi coafat şi umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poţi să te pui cu prostu’? O ţinea pe a lui una şi bună. Până la urmă m-am mutat eu că şi-aşa nu prea trăgeau peştii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Aşa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai bine.

După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi, ca un peşte nehotărât ce nu ştie pe care momeală s-o aleagă prima.

Celălalt se uită preţ de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, şi îşi lipi degetul arătător de buza crăpată.

– Aaaa, nu vrei să sperii peşti, înţeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn şi se aşeză. Începea uşor să se lumineze şi dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înţelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră… toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea şi era acolo, pe scaun ca şi el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?

-Poate îi e şi lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi.

Într-un final îşi lua inima în dinţi şi-l întrebă cu un glas  tremurat, ce nu ascundea emoţia:

-Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic?

-Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse într-un final pescarul, cu o voce groasă, care suna straniu în dimineaţa aceea,  privind aiurea în depărtare.

– Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam şi mă gândeam aşa, adică un joc: că cel care prinde primul peşte câştigă, zise pe un ton vioi. Vrei?

-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză şi întrebă: Ce câştigă?

-Păi orice vrea celălalt, continuă perscarul vioi. Eu, de exemplu aş vrea nişte cafea fierbinte de la tine.

– Eu am să mă mai gândesc… spuse simplu celălalt.

-Sigur că da, răspunse, deşi îşi dăduse bine seama că n-a fost o întrebare şi în timp ce îi i risipeau silabele pe buze în ceaţa ce acum se ridicase la câţiva centimetri deasupra apei, silcul celuilalt se şi întinse curbând undiţa. Cu o mişcare elegantă, pescarul învârti maneta şi trase peştele afară. Un amărât peşte anorexic, că numai stricai uleiul pe el.

– Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult şi bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Stă cu gura pe mine, că pierd timpul şi-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaştele, nici plantele, dar mai peştii. Bine, acum pot să-ţi sugerez eu ceva? Uite îţi dau trei ţigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Şi la următorul peşte facem tot aşa. Măcar ne mai trece timpul.

-Nu am nevoie de ţigări. De mâna ta dreaptă am nevoie.

Şi în momentul acela îşi scose mâna lui mutilată de sub pelerina lungă şi cu ochii mari, fără să clipească se apropie teribil de încet, parcă nu mai ajungea niciodată, deşi înainta cu ciontul lui îndreptat spre mine ca o armă. Şi eu am vrut să ţip, dar nu reuşeam nici să zgârii noaptea aceea seacă şi fără stele. Îmi simţeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aş fi avut un cuţit pe care urma să-l înfig în el şi să aud un sfârâit ca al peştelui când îi spinteci burta şi-i scoţi maţele.

Na, acum că ţi-am spus tot, dacă prind eu următorul peşte, ghici ce o să te pun să faci?- şi râsul lui spărgea apa cu toţi peştii ei veşnic negrăitori.