Archive for the ‘Uncategorized’ Category

***

Cu cât mă simt mai tristă, cu atât îmi iau fusta mai scurtă.

Despre echilibrul care mie imi lipseste

“Cand ma lauda cineva, ma cuprinde panica: daca ar afla tot ce nu stiu, tot ce nu sunt? Cand ma condamna, ma simt linistit: totusi sunt mai bun de atat” Noica, Jurnal filosofic

Răsărit

Soarele ca o meduză roşie îşi subţia tentaculele treptat pe acordurile Boleroului lui Ravel.  Lumina difuză, iluzor rozalie, mirosind încă a alcool, cuprindea nisipul şi pe noi câţiva răsfiraţi fără să ne judece, fără să-i pese de noaptea pe care fiecare o purta în stomac ca pe  un balon cu heliu. Trăgeam de aţă, luminând prin esofag, faringe şi laringe  şi din fiecare plămân ieşea acum o rază mare, aurie şi nouă.

 

Pentru o dimineaţa frumoasă

Nu se ştie

jocul în care te prefaci că eşti o altă fiinţă –
şi dintr-o dată ştii să te apleci într-un anume fel
spre ea – şi să-i spui lucruri minunate şi multe,
(şi toate adevarate – cum niciodata n-ai fost în stare
s-o faci, atunci), jocul acesta, gâfâitor, sau uneori calm,
înscriind în jurul unei fiinte vremuri, sau spaime –
şi oprind timpul, sau, dimpotrivă, făcându-l adevarat
inimii. exact atât cât dureaza – mai mult – jocul acesta
de-a altă fiinţă. – poate de-a unele adevarate –
începe, continuă – orbeşte. un joc cu mâinile întinse.
cum este şi moartea. şi, poate, moartea
începe atunci când te joci cu fiinţele – şi când
după o vreme, jocul s-a oprit. şi tu
nici nu ştii -“
(Mircea Ivănescu)

 

 

 

CHarta va invita la o Tura Prin Literatura

Aiurea în vânt

– I just need a pill. Give me the biggest one you can find!:)

Din istoria ororilor

Despre foametea din Basarabia din ’46-’47

“Şi atunci au apărut în sat upolnomocenii Gavrilov, Articulencu, Iliahov şi alţi trimişi de mai marii din Orhei şi auînceput să scuture podurile, lăzile, sunducele, ăe cuptor, pe sub laiţă – peste tot delaolaltă şi ce găseau luau şi formau “oboz roşu” (aşa se spunea) şi cu muzică duceau la Orhei pâinea ruptă de la gura oamenilor.[…]

Lumea din sat a rămas chiar fără nimic cu toate că şi aşa nimic nu avea – pe deasupra, mai fusese evacuată. Dar de la un timp au început să moară pe-un cap – se stingeau câte 10-12 pe noapte. Dimineaţa umblam prin sat câţiva mai în putere şi culegeam răposaţii, îi urcam pe săniuţă şi-i căram la cimitir. Îi îngropam la 0.5 m, nu mai mult, căci pământul era îngheţat şi n-avea cine săpa, noi înşine fiind sleiţi de puteri. […]

Mai marii din Orhei, văzând că se răreşte satul, au deschis o cantină pentru distrofici. Mare prăpăd mai era…Când intram în şcoală îmi venea să-mi iau lumea în cap de disperare şi din cauză că nu le puteam ajuta copiilor. Iar ei, sărmanii, cei rămaşi fără părinţi, vreo 12, au început a se umfla la faţă. M-am înţeles atunci cu şefa secţiei raionale de învăţământ şi i-am dus la Orhei la orfelinat. Ţin bine minte că i-am urcat pe toţi în căruţa de-un cal a lui badea Filea şi mergând aşa pe la Ivancea calul a căzut şi nu putea să se scoale. I-am luat pe unul câte unul în spinare şi, pe rând, i-am dus în clădirea în care azi se află şcoala pentru cei handicapaţi, pe strada 1 Mai. Parte din ei au murit, parte au scăpat totuşi, şi a azi sunt gospodari în sat[…]

Ducă-se pe pustii câte cazuri staşnice s-au întâmplat, nici nu mi se deschide gura să le povestesc.  Într-un timp, doi fraţi nu veneau la şcoală şi când mă duc eu acasă la dânşii să văd ce şi cum zăresc pe masă un câine tăiat şi mama lor pregătea bucate. La altă casă, unei vădane i-a murit fetiţa şi ea, întunecată de acuma la minţi, a pus-o în sofcă, tăia şi mânca dintr-însa. Sau încă un caz. La şcoală lucra în calitate de măturător nenea Ion şi într-o dimineaţă, când vin eu la serviciu, îl găsesc frigând pe jăratic nişte carne. Da de ce+i carnea asta, nene Ioane?Da el: apoi am pus laţ şi am prins o mâţă şi iacă o prăjesc pe cărbuni. Mulţi prindeau, în Răut, broscoi, lipitori, le fierbeau şi le mâncau.

Primăvara i-am dezvelit de ţărână pe toţi cei morţi iarna şi i-am îngropat mai adânc într-o groapă comună…”

(interviu din Cartea foametei, Larisa Turea)