cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

masa pe care scriu se intinde

in fata mea

ca mierea  pe o felie de paine mucegaita

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

cand gurile de canal smarcos

pompeaza neincetat aer in plamani

cui sa-ti arati pumnii

uscati ca doua prune trecute

cand ghiozdanele lor

cara doar bocanci cu botul rotund

talpa neagra si groasa

urechile lor pline de papadie n-o sa auda

strigatul care iti umfla amigdalele

nu poti sa inghiti

nu pot sa scuipi

asa ca-l impingi cu limba

dintr-o parte in alta a gurii

ca pe un balon cu heliu ce se tot umfla

mierea se intinde pe masa mucegaita

in fata mea

o felie de paine ca o masa

pe care scriu

cui sa te rogi si pe cine sa intrebi

(p.s. am scris poezia asta ca sa pot scrie altele mai bune apoi)

Advertisement

casa mea sunt eu

mărşăluiesc visând

am pălărie de paie

 

nu sunt slabă

eu sunt casa mea

nu sunt mică

corpul meu e o cetate

mâinile mele sunt un râu îngheţat

nu sunt singură

în venele mele dorm peşti răpitori

mă acopăr cu gem şi chem fiarele

 

mărunt ploaia

 

întotdeauna casa aşteptă

cu un tort imens  în mijlocul camerei

şi-n loc de lumânare a crescut un copac

pe fiecare ramură sunt alte fructe

cad noaptea

în curând nu o să mai am unde să dorm

mănânc doar mere caise prune

cireşe pere gutui

din casa mea  nu  există ieşire

strigatul meu picteaza

in rosu peretii

 

Sunt o mandarină dată pe răzătoare

nu ştiu ce vreau să scriu

pentru mine aşa începe orice poezie

neştiind şi căutând ceva

pe bâjbâite

în semiîntuneric

toate textele mele pornesc din punctul

în care nu mai e nimic de spus

sau ce-a mai rămas e oricum inutil

ca o a doua pereche de mâini care deja a stors

totul din mine

asta e

sunt o mandarină dată pe răzătoare

în habar n-am ce mâncare exotică

sofisticată

îmi rămâne oboseala

nişte sâmburi blegi care-mi înţeapă ochii

şi un fel de căutare a ceva străin

la fel ca mâinile astea

ce au terminat de scris.

preludiu şi postfugă

de fiecare dată când ajung

la graniţa dintre oboseală şi o tristeţe

din aia câinoasă

de trec din ravel în lacrimosa

ca pe  pârtie

trântesc câte-o poezie

ca să-mi treacă

şi  cuprinsă de elan creator

o şi postez pe blog

 

dimineaţa sunt un bărbat frustrat

ce nu ştie cum să fugă mai repede

despre lucrurile cu adevarat neimportante

acum nu pot să mai scriu decât despre

cât de somn mi-e

că am lucrat opt ore

am omorât cu zel gândaci

am vrut să mă uit la un film dar

mi-a trecut

am mutat laptopul de pe scaun pe birou

am mutat scaunele între ele

cât de rece poţi fi ce-i cu înşiruirea asta

mi-ar spune un prieten

scrie mai bine despre picioruşele

înduioşătoare ale gîndacilor când îi lipeai de perete

cum se zbăteau a viaţă sub cel mai scump pantof al tău sau

despre urma sofisticată lăsată ofrandă peretelui

întru trecerea eternă în galeata de gunoi

lucruri din astea mă-nţelegi

mai că i-aş da dreptate

şi aş scrie despre toate astea

dacă nu mi-ar fi atât de somn

şi ca să adorm complet

mai trebuie să scriu doar

unsingurrând

Eu nu ştiu să dau titluri că le tot repet

despre mine n-o să scriu

aşa mi-am propus

ultima poezie

a fost în aşa hal

că m-am scârbit de toate

de mine de poezie

de mine care scriam poezia şi

de mine care nu scriam nimic

am ameţit chiar scriind asta

ultima variantă

e insuportabilă acum că citesc

doar că e prea mult biografism prea mult

minimalism mizerabilism jemanfişism prozaism

şi aşa mai departe

sau nu e destul lirism simbolism drăcism

şi încă vreun concept las spaţiu să-l umpleţi voi:

dacă ţii de cont te ţăcăneşti

şi eventual scrii o poezie ca asta

în care nu spui nimic

dar o scrii ca şi când ai bea

pentru că îţi trebe

pentru că nu poţi altfel

pentru că oricum nu contează

şi te agâţi de gestul ăsta care început

trebuie dus până la capăt

trebuie urmat până când

poezia hotărăşte îndeajuns zice

m-am lăsat terfelită destul de toţi insomniacii

maniacii beţivii aroganţii  frustraţii

îşi ia şatra şi-atunci să vezi disperare

când te trezeşti ştii deja

că ai reuşit din nou

să scrii cel mult acelaşi lucru

îţi promiţi alte bazaconii

şi treci pe nesimţite de la persoana I la a II-a

ca să aibă de ce se lega

şi înapoi de parcă ai picta de nebun

într-o barcă ce se scufundă scuipând apă pe gură

pe când  fumam o ţigară

şi-mi spuneam că va fi ultima

poezie pe care o scriu

Despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşecu

Filmele artistice şi literatura au un important punct comun: acela că, sub pretextul unei lumi fictive, ne arată lumea reală şi reuşesc de cele mai multe ori să surprindă însăşi esenţa realitatăţii în şi prin ficţiune. Filmele documentare au o pretenţie mult mai mare de realitate, şi poate, tocmai din cauza aceasta, ajung până la urmă să o rateze căci ea nu va mai putea fi „surprinsă”, ci doar transportată cu toate neajunsurile ei pe ecran. În plus, asumarea unei perspective şi servirea unui punct de vedere fac ca acest gen să fie unul părtinitor şi să piardă. Madame Bovary, spre exemplu, este ficţiunea supremă care cuprinde mai multă realitate decât zece filme documentare la un loc despre societatea burgheză parizeană.

Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.

Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.

La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.

Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.

Răsărit

Soarele ca o meduză roşie îşi subţia tentaculele treptat pe acordurile Boleroului lui Ravel.  Lumina difuză, iluzor rozalie, mirosind încă a alcool, cuprindea nisipul şi pe noi câţiva răsfiraţi fără să ne judece, fără să-i pese de noaptea pe care fiecare o purta în stomac ca pe  un balon cu heliu. Trăgeam de aţă, luminând prin esofag, faringe şi laringe  şi din fiecare plămân ieşea acum o rază mare, aurie şi nouă.

 

Pentru o dimineaţa frumoasă

Nu se ştie

jocul în care te prefaci că eşti o altă fiinţă –
şi dintr-o dată ştii să te apleci într-un anume fel
spre ea – şi să-i spui lucruri minunate şi multe,
(şi toate adevarate – cum niciodata n-ai fost în stare
s-o faci, atunci), jocul acesta, gâfâitor, sau uneori calm,
înscriind în jurul unei fiinte vremuri, sau spaime –
şi oprind timpul, sau, dimpotrivă, făcându-l adevarat
inimii. exact atât cât dureaza – mai mult – jocul acesta
de-a altă fiinţă. – poate de-a unele adevarate –
începe, continuă – orbeşte. un joc cu mâinile întinse.
cum este şi moartea. şi, poate, moartea
începe atunci când te joci cu fiinţele – şi când
după o vreme, jocul s-a oprit. şi tu
nici nu ştii -“
(Mircea Ivănescu)

 

 

 

CHarta va invita la o Tura Prin Literatura