Posts Tagged ‘ambulanta’

Asteptarea

Tremuram la marginea drumului uzi, muraţi, obosiţi şi ne rugam să mai treacă vreo maşină, să ne ia cineva şi pe noi cineva. Cum a început ploaia toţi au dat naibii concertul şi s-au năpustit cât mai repede la maşini.

-Cineva tot o să ne ia, îmi spunea Andrei clănţănind, dar nu prea îmi venea să-l să-l cred.

-O să ne ia pe naiba, o să stăm aici şi o să îngheţăm de frig. Ai măcar o lanternă?

-De unde să am?

-Cât crezi că ne ia să coborâm pe jos? întreb eu, deşi mi-era groază să ştiu.

-Habar n-am, câteva ore, mult oricum, îmi răspunde gândindu-se la altceva.

Din depărtare se vedea lumina unor faruri printre copaci

-Vine una, fii pe fază acum!

Întindem amândoi mâinile în aer şi aşteptăm cu teamă. Dacă nu opreşte nici asta? Dacă nu ne mai ia nimeni? De frică închid ochii şi îmi las mâna fără voinţă să-mi atârne cumva afară din mine. Andrei mi-o strânge pe cealaltă. Şi lui îi e frică.

Simţim doar o rafală de vânt rece peste obraz.

– Nu înţeleg oamenii ăştia, fir-ar să fie de nemernici, nu ne-ar lua defel, zic eu revoltată

– Poate nu ne-au văzut, spune Andrei cu resemnare, sau poate nu mai aveau loc.

– Nu ne-au văzut pe naiba…Andrei, ţip eu scuturându-l de mână, uite alta. Se vedeau copacii slabi şi înalţi luminaţi pe rând. Întindem iar mâinile în aer. Aud cum foşneşte pădurea, cum bate vântul şi sper. Aproape că zic o rugăcinune în cap, dar de emoţie nu mă pot concentra la nimic.

Deschid ochii. Maşina de politie opreşte în faţa noatră. Suntem salvaţi

-Bună ziua, spune eu repede deşi era deja înspre noapte, vă rog mult nu ne puteţi lua şi pe noi până în sat?

-Nu coborâm în sat, îmi răspunde poliţistul, dăm o tură pe aici şi apoi urcăm pe munte.

-Sună bă pe Mişu că asta stă în sat, spune cel de la volan. Dă-i prin staţie că poate n-a coborât încă.

-Am vorbit eu cu el, a cobărât de vreo oră, îi răspunde primul.

Căcat. Deja nu mă mai puteam concentra să ascult nimic. Andrei a mai întrebat ceva, mie îmi era clar. Disperarea creştea şi cu ea odată neputinţa, teama, înjurăturile.

O altă maşină se vede, speranţa creşte iar uşor, poate asta o să ne ia, poate o să le să facă milă. Andrei mă trage de mână până intrăm de-a dreptul pe drum. Opreşte motorul şi maşina de poliţie. Poliţistul vine înspre noi şi face semn maşinii să oprească. Şoferul deschide geamul de la manivelă şi eu simt că mor de nerăbdare.

-Bună seara, spune pe un ton grav poliţistul. Coborâţi în sat? Vă rog să-i luaţi şi pe copiii ăştia.

-Doamne ajută, îmi scapă mie fără să vreau. Încerc să aud răspunsul bărbatului din maşina oprită, dar îmi dau seama că nu e de bine. Când trec pe lângă noi, văd în spatele maşinii mare înghesuială. Poliţistul ne explică, nu mai are rost oricum. Ne promite totuşi să anunţe prin staţie  colegii în caz că mai coboară vreunul, dacă nu, ne sfătuiesc să nu coborâm pe jos, ci să mergem vreo 5 kilomentri de la intersecţie în dreapta unde e o cabană.

-Andrei ce ne facem? întreb eu.

-Eu zic să mai aşteptăm puţin scumpa. Mai puţin. Cineva tot o să ne ia. Mi-a zis că poate mai coboară maşini.

-Andrei, nu mai coboară nimeni, nu vezi? Şi dacă coboară deja nu ne mai văd. Numai dacă ne punem în mijlocul drumului.

-Hai scumpa, ai încredere. Uite s-a oprit şi ploaia. Mai ai ţigări? Aprinde-ţi una şi linişteşte-te.

Mi-era atât de frig că mâna îmi tremura pe bricheta şi nu reuşeam să-mi aprind ţigara..

-Andrei, mă dor picioarele şi mi-e frig.

Niciun răspuns.

-Andrei, mi-s  hainele ude.

Nimic. La ce mama naibii se gândea?

-Andrei, ţip eu disperată, fără să mai ştiu ce să-i zic.

– Măcar l-am văzut pe Garbarek, zice el trist, dar calm.

– Dă-l mă naibii şi pe ăsta. Festival de jazz ne-a trebuit nouă!

-Ăia nu se întrebă de ce naiba nu ajungem? N-ai numărul lor?mă înttreabă Andrei.

-N-am şi nu cred că le pasă. Din moment ce am le-am plătit….îi doare fix în cur, zic eu supărată.

Se făcuse noapte. Bătea vântul şi copacii se scuturau făcându-ne pielea de găină. Îmi aprind ultima ţigară şi caut  in geanta după sticla de cafea. Sorb o gură şi mă gândesc cât de bine ar fi fost să avem nişte votcă cu noi.

-Auzi, am o idee, spun eu aproape vioie,  hai să mergem acolo unde îşi pun ăştia corturile. Poate stau în jurul focului şi na…le spunem care-i treaba şi ne primesc şi pe noi. Hă? Nu poate să fie departe. Ce zici?

Soluţia mea nu era tocmai proastă, doar că îmi era  nu ştiu cum. Nici nu ştiam prea bine unde îşi pun corturile, dar auzisem că trebuie să fie şi din ăştia şi încă mulţi. Şi dacă dorm toţi, nici măcar un poţi să baţi la uşă. Ce naiba faci? Să intri aşa în cortul omului e de-a dreptul nesimţire.

-Andrei, hai să mergem acum să-i căutăm, până nu se culcă, zic eu pregătită să merg oriunde, numai să se termine aşteptarea.

-Prin pădure? Eşti întregă la cap?imi spune el enervat.

-Ăăăă…intrăm doar puţin şi dacă nu vedem urmă de ei, ne întoarcem imediat, spun eu deşi la variantă că ne-am putea pierde de mama focului nu mă gândisem.

– Hai, nu vorbi prostii, s-a răstise el la mine, tu nu-ţi dai seamă că dacă pierdem drumul putem să ne luăm adio

– Da, atunci de ce naiba nu vii tu cu o idee mai bună? Hai, zi ce facem. Stăm aici până dimineaţă nu? La urma urmei tu ai insistat să venim la festival şi aşa mai departe.

-În cel mai rău caz încercăm să căutăm cabana aia.

Am început să ne învinovăţim unul pe altul, ceea ce nu era tocmai rău: nu mai simţeam frigul şi nici apa din pantofi.

O altă lumină, de data asta mai puternică, se vedea în depărtare. Am rupt brusc cearta şi ne-am strâns mâinile.

– Asta e scumpa, fii atentă!

Eram pe poziţii. Chiar zâmbeam. După ce ia curba, văd ambulanţa. Se opreşte în faţa noastră.

– Andrei vorbeşte cu şoferul, eu stau mai la o parte şi nu cutez să ridic capul. Înţeleg că ne ia. Îi explică lui Andrei ceva  şi deschide uşa din spate. Nu mai intrasem în nicio ambulanţă până atunci. Nici nu am timp să mă bucur. Urc şi rămân înlemnită. Nu pot să mă mişc din loc. Pe patul din stânga un om acoperit de un cearsaf. Mort. Decedad. Îi poţi bănui lejer trupul. Pe banca din dreapta o femeie încă tânără cu doi copii mici. Ea are capul înfăşurat în fular şi o geacă mult prea mare. Cei doi băieţei se înghesuie în ea şi ne privesc în ochi fără sfială. Nu spun nimic, nu întreb nimic. Andrei mă împinge, apoi rămâne şi el nemişcat câteva clipe. Ne aşezăm pe bancă. O fi soţia? Sau şi ei ca noi au făcut autostopul? Mă uit la Andrei, se uită la mine. Nu spunem nimic. Suntem amândoi morţi de oboseală. Maşina porneşte din loc şi observ că trebuie să mă ţin de bancă să nu mă pic. Mortul se clatină şi el, în stânga şi-n dreapta, după curbe. Închid ochii. Suntem cu caprele în pădure. Mai puţin şi ajungem în poieniţă. Acolo e lumină şi soare mult. Andrei taie cu briceagul o creangă şi începe să o ascută. Apoi mai face una la fel. Eu mă duc să caut lemne. Punem de un foc, scoatem şunca şi cartofii şi ouăle fierte pe un şervet. Andrei ia şunca şi o înţeapă în mijoc. O pune deasupra focului. Fac şi eu la fel, apoi o duc zâmbind la nas şi o miros prelung. Când deschid ochii viermi albi, mari şi groşi de-un deget se plimbă pe ea şi încep să urce şi pe mine. Ţip.

– Scumpa, linişteşte-te. Ajungem imediat, îmi spune Andrei. Pun capul pe umărul lui şi las lacrimile să îmi curgă. Mi-e din nou frig şi în faţa mea omul acoperit de ceaşaf prinde înfăţisări halucinante. Îi se văd picioarele de la ghenză în jos, nişte pantofi uzaţi şi plini de noroi. Ceva mă apasă pe piept  şi mi-e din ce în ce mai greu să respir.  Îl văd plin de sânge şi cu capul spart, fără un ochi, cu obrazul mâncat, cu gâtul tăiat…Opreşte-te! Îl iau pe Andrei în braţe. Îmi mângâie capul şi-mi spune că imediat ajungem că mai e puţin.

.Drumul e neasfaltat,  plin de gropi şi maşina ne zdruncină încontinuu. Îmi amintesc că Andrei are rău de maşină. Din totdeauna. Nici nu îmi imaginez cum trebuie să-i fie acum. Mă uit fără să vreau la mort şi mă cuprinde groaza că ar putea pica de pe pat. Poate e prins cu ceva, sper eu. Copiii cer nişte apă şi spun că le e foame. Femeia scoate o sticlă de doi litri şi le dă. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Aş vrea să întreb ceva, dar nu pot deschide gura. Mi-e somn. După o curbă bruscă, Andrei caută ceva în buzunar, nu găseşte şi vomită lângă uşă. Mă caut de şerveţele, îmi scot până la urmă eşarfa de la gât şi i-o dau. Îi pun mâna la frunte şi îmi pare că arde.

-Hai copilu’ că mai e puţin, şopesc eu cu o voce pe care n-o recunosc.

Femeia tace, copiii se sprijină unul de celălat.

Cu burţile pline, Andrei scoate sticla de apă şi o toarnă peste foc. Ne ridicăm. Caprele sunt puţin mai încolo şi rumegă iarba proaspătă care în dnţii lor face un zgomot plăcut.  Andrei merge înainte mea.  Fac ultimii paşi mai repezi şi îi sar în spate.

– Di căluţ, zic eu veselă şi Andrei aleargă săltându-mă. Apoi ne aruncăm pe iarbă, ne jucăm, ne rostogolim, îmi şopteşte ce mi-ar face şi rămânem îmbrăţişaţi. În final, uităm de capre şi de toate. Ne proptim unul de celălalt şi adormim. Ne trezim după un timp, uităm ce am visat şi plecăm după nemernicele capre care iar au luat-o aiurea.