Posts Tagged ‘apă’

Vis cu ochi

Când s-a întâmplat Laura avea 12 ani. Săptămâni întregi nu a scos niciun cuvânt. Într-o zi bunica sa a găsit o scrisoare în care Laura o anunţa că a plecat. Luase un tren şi se trezi ca prin vis ajunsă într-un oraş necunoscut, un oraş fără timp pe care-l recunoştea ca natal.  Stătea în chirie într-o cămăruţă spaţioasă, de obicei ordonată, iar când alarma sună  a treia oară, sări din pat gâfâind. „La naiba”  zise  în timp ce trăgea un tricou pe ea, „cum de n-am auzit alarma? Fir-ar să fie”. Îşi aminti de la mirosul de aclool de petrecere şi i se făcu greţă instantaneu. Nu mai avea timp. Aruncă nişte apă pe faţă şi când luă periuţa de dinţi îşi aminti că o găsise noapte trecută pe jos aşa că o aruncă iar pe jos. Îşi puse costumul de baie şi prosopul în plasă şi se duse încă o dată până la oglinda mare din cameră. Încercă să ştreagă dungile de pe obraz care se hotărâseră să-i dea de gol noaptea chinuită şi blestematul vis care muncise spre dimineţă. „22” spuse scurt, cercetându-se atent. Se uită la ceasul de pe mână care arăta 7: 40 şi trânti uşa. „Altă zi cu soare”, ştia asta de la prima gură de aer pe care o trase adânc în piep. Începea să urască soarele din ce în ce mai mult. Şi-ar fi dorit o furtună grozavă,  îşi imagina deja oamenii cu pungile în cap fugind care încotro, în timp ce ea  răzbunătoare să stea râzând de toţi. Pielea îi era atât de neagră de parcă soarele ar fi ales-o  în mod special pe ea să-şi încerce toate puterile. Mergea repede, traversând dintr-o parte în alta, căutând orice petec de umbră. De abia scuturată de visul în care se zbătuse căuta cu ochii în pământ  un mecanism nou de pătrândere în substanţa lui firavă. „Trebuia oare să-l ia în seamă? Era un fel de prevestire?” Ajunsese să se întrebe ce sunt visele şi îi veneau în cap tot felul de definiţii ciudate pe care i se spunea vecina sa.  O femeie bătrână şi singură care sătea sub ea şi o mai chema din când în când la o cafea şi-un biscuit. „E ochiul diavolului” zicea ea,  „nu trebuie să cercetezi că pici în păcat”. Asta dacă era un coşmar, că schimba definiţiile de la un vis la altul după nişte reguli complicate şi de neînţeles. Niciodată de când începuse să lucreze la ştrand nu avuse niciun fel de  probleme. O dată bandajase o fetită ce se tăiase într-un ciob şi-i făcuse plăcere. În rest copiii se bălăceau, strigau, săreau, făceau concursuri sub apă..atât. Ea stătea pe scaun sau se plimba ca să-i poată observa şi câteodată făcea schimb cu un coleg să poată intra în bazinul mare să se răcorească. Îşi şterse fruntea de sub breton, gest pe care-l făcea o dată la câteva minute şi se hotărî să nu mai dea atenţie coşmarului, să-l păresească în agonia lui de animal de pradă înjunghiat care suferă că nu poate să înşface căprioara ce paşte la câţiva metri de el.

Aproape că ajunsese. Trebuiau să cureţe bazinul, să dea drumul  aspirator, să aranjeze umbrelele şi şezlongurile şi apoi putea să se odihnească până pe la vreo nouă. când apăreau primii oameni. După ce termina treaba făcea câteva lungimi de bazin în apa încă rece şi curată sau pe spate minute în şir, privind norii fără să se gândească la nimic precis. Munca nu era grea, dar trebuia să fie atentă tot timpul. Banii îi ajungeau să se întreţină şi să-şi facă mici plăceri din când în când. Era mulţumită de viaţa ei şi n-ar fi făcut nimic ca să o schimbe. „Poate că e o avertizare”, îşi spuse, aluncecând din nou înspre vis, sub apă, la imaginea copilului cu ochii deschişi, roşii. Era ciudat că timpul trecea altfel în vis, era ca şi cum întâmplările nu se mai întâmplau în timp, n-ar putea explica în cuvinte cum. Apoi strigătele din jur… şi ea ajunsese prea târziu,  poate cu câteva secunde prea târziu. Sentimentul asta n-avea capăt, o neputinţă îngheţată şi continuă, ca şi cum ar fi fost înfiptă într-un într-un ac enorm.  Chipul copilului din vis era neclar, apa tulbure îl acoperea, doar ochii mari şi roşii o priveau mut, dureros. În timp ce luneca spre fundul bazinului, care devenise imens,  copilul se prefăcea băiat şi din băiat bărbat, iar trupul lui era prea greu, nu-l putea trage afară, nu putea să-l scoată, nu putea face nimic.

-Laura, ai ajuns. Hai să începem că-i supărat şefu. S-a stricat filtru şi nu mai trage apa.

Laura s-a trezit brusc şi a înţeles imediat că trebuia să se mobilizeze. După ce s-a ajuns la concluzia că vina o purta o broască ce a blocat filtrul, toţi au răsuflat uşuraţi şi s-au apucat de treabă. Ştrandul se deschidea la opt jumătate şi încă mai aveau destulă de lucru. Doar să mai apuce să facă o baie singură, se gândea în timp ce freca cu un burete gros marginea unsuroasă a bazinului.

Privi apa şi mirosul ei de clor concentrat o ameţi mai să cadă.  Pentru o secundă  i se păru că vede imaginea copilului din vis, îl recunoscu, îl ştia foarte bine şi în clipa când îşi dădu seama cine e uită şi puse o mână  în pământ de sprijin. Îşi aminti instantaneu cât ura soarele care era vina tuturor relelor şi că nu mâncase nimic de dimineaţă, iar greaţa o cuprinse din nou.

-Unde-i Laura? Auzi o voce dinăuntrul barului pe care o recunoscu ca fiind a şefului. Du-te şi spune-i să se schimbe.

Laura lăsă buretele şi se duse spre baie. Acolo o găsi pe colega ei care era deja îmbrăcată.

-Ai auzit că azi te pune pe tine la bazinul mare? o întrebă Gabi. Mi-a spus mie să te anunţ. Cică Andrei se simte rău, nu vine şi rămâi tu cu Bogdan.Ce aţi făcut azi noapte?

– Am băut ceva mai mult, da’ ne-am distrat, zise Laura. Şi a mai zis ceva?

– Doar să te schimbi repede şi să te duci, că pe Bogdan îl mai ţine el cu o treabă.

Bazinele nu erau la mare distanta unul de celălat, însă cel mare trebuia supravegheat de două persoane. Într-un fel te plictiseai mai putin pentru că cei mai mulţi se aşezau în jurul lui şi întâlneai aproape de fiecare dată  pe cineva cunoscut. Şi responsabilităţile se înjumătăţeau, se făceau înţelegeri secrete, ca fiecare să aibă mici distracţii. Dacă înotau ziceau că testează apa. Laura se întreptă spre bazinul mare, îşi puse prosopul pe scaun şi plasa lângă. Lumea nu venise, aşa că se băgă în apă şi privi cerul în voie. „De niciunde nu arată cerul mai frumos ca din apă”, se gândi ea. Simţea că spaţiul nu mai era cel real şi avea impresia că cerul s-ar fi reflctat acolo în baziunul acela înverzit pe margini şi scorţos. Căuta cu privirea să se descopere undeva printre norii albi, întinsă pe spate, până când o dureau ochii şi i se părea că vede locul ei ascuns.  Atunci mulţumită ieşea din apă. Deodată soarele se acoperi de un nor negru şi apa o scurtcircuitase. Se cutremură ca înaintea. Senzaţia de linişte dispăru fără urmă. Îşi dădu seama că apa o doare, o împunge, o trădează. Că totul fusese o minciună şi închise ochii înfricoşată. Când îi deschise privea în vis şi văzu ochii mari, albaştri, încă calzi, ochii lui Vlăduţ- fratele ei, care acum se îndepărta tot mai mult spre fundul lacului. Dar acum ajunsese la timp, acum reacţionase, acum era bine. Coborî după el şi-l ajunse. Acum totul era clar, atât de clar. De data asta avea să-l salveze, sigur că avea să-l salveze. Începu să râdă şi să plângă nebună de fericire, privind îmbrăţişarea din nori, unde era locul ei secret, în timp ce trupul i se ducea uşor la fund.

Taurul amăgit

ningea de la patru degete în sus când andrei s-a ghemuit lângă mine pe banca îngheţată
ştiam dar mă prefăceam
penibil
fredonam un jingle bells clănţănit rămas cu el în cap
de câteva ore
nu-mi place azi de tine, i-am spus
el a bâlbâit ceva în aburii care îi ieşeau pe gură
pe nas şi pe sub haine

îl vedeam toreador într-o arenă plină
mândru şi dispreţuitor ca un Napoleon învingător la Waterloo
ce-ai păţit, ce ai m-a întrebat el
aşa mai mult într-o doară
atunci taurul s-a năpustit în goană
ridicând pământul din spatele lui într-un taur mai mare şi mai puternic
care la rândul lui galopa
cu aerul molatic cu mâinile prea lente
urmăream cum cade pe pământul uscat
ca şi cum ai sparge un pahar cu apă
şi ar şiroi cald în toate direcţiile
în timp ce arena uitase să mai respire

n-am nimic e vremea de vină şi fulgii aştia sunt de vină
ziua asta împietrită în ochii câinelui nemişcat de sub biserică
e tare frig am spus eu acum fredona el jingle bells
eu eram taurul, da eu nemernicul taur şi acum scobeam pământul cu copita a mulţumire
el a icnit şi mi-a strâns mâinile a iertare
sau cel puţin aşa mă îmbiam să cred
hai să-ţi pregătesc un ceai
hai i-am spus şi regretam deja
când oamenii au început să aplaude bucuroşi

Cuvintele izbite de perete

Să facem din ele un zmeu
aşa spui de fiecare dată
când deschizi fereastra dimineaţa
să iasă mirosul nostru pe geam
să intre în plămânii bătrânilor

gramădiţi pe covor
să mâncăm biscuiţi
ca şi când asta ar împiedica ceva

să-l ridicăm pe plajă
uneori dormeam la prânz
eu aşteptam
mângâierile tale de peşte ce se zbate pe uscat
le uitai în scurta distanţă dintre noi
alergai în vis
simţeam fuga ta şi privirea fiecărui om
care mă pândea din ochii tăi
atunci adormeam şi eu, obosită de tine
de mirosul tău greu de apă stătută

dacă zboară să plecăm să uităm
toate cuvintele astea izbite de perete
care într-o zi fără vânt se vor îneca în mare.

Pescarul-peşte


Pescarii îşi desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului şi legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineaţa. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineaţa aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase şi crăpate ca nişte dopuri de vin refolosite, viermişorii roşii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu îşi vorbeau. Fiecare îşi pregătea în taină undiţa lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-şi studia teritoriul şi a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undiţa la peşte şi apa se undui, lăsând nişte cercuri mici şi repezi la suprafaţă.

-Eşti prea aproape de mine, spuse unul, dă-te puţin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu ştii?

După ce văzu că nu primeşte niciun răspuns, continuă să învârtă puţin iritat mulineta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi şi aruncă şi el. După 10 minute uită întâmplarea şi nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simţea grea şi tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă şi se ducea glonţ în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul de voie de nevoie, căci la primul sunet putea ieşi din cameră şi nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi şi mai tare îşi ieşea din minţi.

-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoşător, n-are nimic uman în ea… şi să ştiu că e hoţul în spatele meu, mai bine aud nişte paşi de om, decât nimicul asta. Cu hoţul poţi vorbi, şi la o adică, dacă-l vezi aşa incurabil, îi dai şi de bună voie. Mie cel puţin tăcerea nu-mi prieşte, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele şi nici n-am ştiut niciodată că le pot avea.

– Azi sper să tragă ca lumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, şi de aia s-au speriat toţi. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-şi facă treburile, măcar de s-ar fi pişat lângă un copac, ca toţi câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieşit, s-a învârtit să-şi caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune şi tu. Prostu’ de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din ţâţâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureţi rahatu’ asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aş vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e-n firea  lui şi tot aşa mai departe. Când am văzut, am dat-o şi eu cu normele U.E , că are o coţofană la noi unul alb şi coafat şi umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poţi să te pui cu prostu’? O ţinea pe a lui una şi bună. Până la urmă m-am mutat eu că şi-aşa nu prea trăgeau peştii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Aşa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai bine.

După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi, ca un peşte nehotărât ce nu ştie pe care momeală s-o aleagă prima.

Celălalt se uită preţ de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, şi îşi lipi degetul arătător de buza crăpată.

– Aaaa, nu vrei să sperii peşti, înţeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn şi se aşeză. Începea uşor să se lumineze şi dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înţelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră… toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea şi era acolo, pe scaun ca şi el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?

-Poate îi e şi lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi.

Într-un final îşi lua inima în dinţi şi-l întrebă cu un glas  tremurat, ce nu ascundea emoţia:

-Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic?

-Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse într-un final pescarul, cu o voce groasă, care suna straniu în dimineaţa aceea,  privind aiurea în depărtare.

– Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam şi mă gândeam aşa, adică un joc: că cel care prinde primul peşte câştigă, zise pe un ton vioi. Vrei?

-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză şi întrebă: Ce câştigă?

-Păi orice vrea celălalt, continuă perscarul vioi. Eu, de exemplu aş vrea nişte cafea fierbinte de la tine.

– Eu am să mă mai gândesc… spuse simplu celălalt.

-Sigur că da, răspunse, deşi îşi dăduse bine seama că n-a fost o întrebare şi în timp ce îi i risipeau silabele pe buze în ceaţa ce acum se ridicase la câţiva centimetri deasupra apei, silcul celuilalt se şi întinse curbând undiţa. Cu o mişcare elegantă, pescarul învârti maneta şi trase peştele afară. Un amărât peşte anorexic, că numai stricai uleiul pe el.

– Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult şi bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Stă cu gura pe mine, că pierd timpul şi-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaştele, nici plantele, dar mai peştii. Bine, acum pot să-ţi sugerez eu ceva? Uite îţi dau trei ţigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Şi la următorul peşte facem tot aşa. Măcar ne mai trece timpul.

-Nu am nevoie de ţigări. De mâna ta dreaptă am nevoie.

Şi în momentul acela îşi scose mâna lui mutilată de sub pelerina lungă şi cu ochii mari, fără să clipească se apropie teribil de încet, parcă nu mai ajungea niciodată, deşi înainta cu ciontul lui îndreptat spre mine ca o armă. Şi eu am vrut să ţip, dar nu reuşeam nici să zgârii noaptea aceea seacă şi fără stele. Îmi simţeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aş fi avut un cuţit pe care urma să-l înfig în el şi să aud un sfârâit ca al peştelui când îi spinteci burta şi-i scoţi maţele.

Na, acum că ţi-am spus tot, dacă prind eu următorul peşte, ghici ce o să te pun să faci?- şi râsul lui spărgea apa cu toţi peştii ei veşnic negrăitori.

El a rămas pe vapor

Nu te mai aştept. Ar fi în zadar şi a început să plouă. Vinul fiert abureşte geamul. Desenez un cerc şi mă uit prin el: un câine ud fuge, autobuzul se opreşte în staţie, se ciocnesc umbrelele, eu nu am umbrelă, am uitat-o anul trecut într-un magazin, şi de deasupra nişte ochi umflaţi mă privesc. Patru ore dormite…Şi tot ce îmi amintesc e o legănare pe mare cu vaporul cât stăteam în grădină, cu ochii închişi în palme, şi pipăiam trunchiul copacului şi masa cu cănile de cafea şi nucile verzi pe care le-ai scuturat cu băţul, ne plimbam pe vaporul din lemn când a început furtuna şi ne clătinam, de abia ţinându-ne pe picioare. Eu ţipam şi râdeam în acelaşi timp. Până ce tu ai căzut alunecând pe lemnul ud şi eu încercam să-ţi leg sireturile. Mă strigai şi niciodată nu te-am iubit mai mult decât atunci când ud, pe vaporul acela mirosind a pădure după ploaie, cu fulgere ce arătau şiroaiele de apă din părul şi hainele tale rupte, iar tu împiedicându-te de-o creangă, îţi juleai genunchiul ca un copil mic şi bezmetic. Râdeai când eu am început să-ţi îngrijesc rana cu tărie, singurul pansament ce se găsea pe vaporul ăla nenorocit.

-Radu, poţi să vii, te rog? Cât face?
-3 lei. Pleci pe ploaia asta?
-Da. Plec, i-am răspuns fără să-l privesc în ochi, sunt obosită.
-Stai putin. Ţine, a uitat-o cineva mai demult aici şi nu a mai venit după ea. Ia-o, eu am umbrelă.