Posts Tagged ‘cafea’

Treptele salvării I

seara coatele tale ancorează pe masa de lemn trădând un început de plictiseală, o clipă de nelinişte mută când privirea cade de pe lingura de mestecat în cafea pe faţa de masă cu imprimeuri de fluturi ce încep să zboare prin toată cameră, îţi intră în cana de cafea, muşcă din ceafă, asta doar o clipă până când setea se potoleşte şi urcă iar privirea pe degetele scrise cu pix verde, aşa e când îţi trebuie manual de utilizare, îţi vine să-i înjuri de să le scapere fundul de ruşine, atunci îţi aminteşti de fluturii care bâzâie, ţie nu ţi-au plăcut niciodată, mai mult, îţi era frică de ei şi asta îi hrăneşte, îi aţâţă, tragi de faţa de masă şi verşi cafeua pe tine, fluturii mor şi ei cu aripile arse şi tu râzi, atunci râzi fericit şi te linişteşti, inima se potoleşte, panica s-a dus,  te ridici de pe scaun şi ţi-e frică  totuşi să-ţi schimbi pantalonii că poate se vor întoarce în noapte asta de pomină,  noaptea asta îndrăcită care se plimbă în farfuria ta cu macaroanele nemâncate ca o muscă pregătită să sară la atac atunci când tocmai puseseşi mâna pe ea şi ziuă nu se mai face, te bagi sub plapumă să te acunzi de parcă nu ştii că treaba cu shield-ul mă-sii e doar din filme şi nu se activează când e vorba de tine, un prăpădit cu temperaturi neobişnuite, dar baia e departe şi sinistră din cauza ta că ai fost deştept şi te-ai jucat noaptea trecută cu întrerupătorul să bagi frica în vecini că se întâmplă ceva paranormal şi acum începi să-o crezi tu însuţi, că te uitai ca la un imbecil la ea, acum nu poţi să te ridici din pat de frică şi te gândeşti cu jind la ghivechiul de floare de pe balcon pe care nu l-ai mai udat de mult, ai vrea tu să dormi dar ştii prea bine că-i o păcăleală şi  îţi muţi perna de la o ureche la alta fară să ştii cât e ora pentru că tu ai zis că timpul e prentru prosti şi nesăbuiţi şi ai aruncat toate ceasurile pe care le-ai găsit să nu se măsoare nimic în casa ta ai spus, ce-i cu mania asta iditoată şi ochii ţi-au căzut pe şnurul roşu de la mână pe care-l păstrăzi să te ferească de spiritele rele care nu te lasă să dormi şi ai fugit la frigiderul în care mai aveai păstrată o conversă de peşte în sos de bulion cu capacul semidesfăcut şi te-ai gândit imediat că dacă e să-ţi înfrunţi frica ăsta e momentul,  dar mirosul te-a sârbit din prima, oricum trebuia să continui şi cu mâna cleşte la nas ai fugit la wc în picioarele goale şi ai aruncat împuţitania pe care o primiseşi cadou de la Angi, o dată cu asta s-a dus  şi biata Angi în wc şi gata cu toate, dar până să te prindă părerea de rău în timp ce priveai locul unde ar fi trebuit să fie ochii peştelui din care Angi ar fi muşcat poate cu poftă şi s-ar fi pus apoi pe căsuţa ei din acvariu ţinând capul întrebător afară, ai tras repede apa şi te-ai vârât la loc în pat cu gândul că măcar nu s-a dus de pomană noaptea asta ridicolă ca toate celelalte, dar tu o iubeai pe Angi şi cine ştie ce drăcovenii din capul tău au omorât-o şi trebuia să fii băiat mare şi să accepţi asta stând în pat cu picioarele la burtă ţi s-a părut că e vremea  să meditezi asupra sensurilor vieţii şi alte aberaţii din astea din care tu clar ieşeai şifonat ca naiba, aşa că ai lăsat-o moartă înaintă să ţi se facă iar rău de toate, tu fiind number 1 pe lista neagră şi te-ai întors pe partea cealaltă înainte să mai auzi primul tramvai  când saliva ta îmbălsăma perna caldă.

Cafeaua dimineaţa

Întârziasem. Am deschis uşa, apăsând cu grijă pe cleanţă, însă fără folos căci întreg amfiteatrul a întos capul spre mine, precum gâştele care în adormeala lor amestecată cu o indiferenţă ostentativă, se trezesc pentru o clipă ridicolă de sunetul străin, pentru a se întoarce apoi netulburate la rosturile lor. M-am aşezat pe un scaun din spate şi mi-am scos foile.
– De altfel, cunoşterea luciferică, spunea vocea blândă a profesorului, presupune detaşarea de obiect, despicându-l în două: fanicul, adică ceea ce se arată şi cripticul ceea ce e ascuns…şi obictul se transformă într-un complex de semne al unui mister. Până aici, vreo nedumerire?
Nimic nu spunea nimic. Se auzea doar scârţâitul pixurilor pe hârtii, ca sute de voci ce începeau unele peste altele, se întreceau, se înghionteau, pentru ca la răstimpuri să se odihnească şi mâinile să poată flutura a dezmorţeală. Îmi era tare somn, ar fi trebuit să trec pe la bibliotecă să-mi iau o cafea. Mă trezisem oricum cu noroc: mâna mea a lovit telefonul care a căzut din pat, aşa că m-am trezit din cauza zgomotului, că altfel orice alarmă e cântec de leagăn. Când am văzut cât de târziu era, primul gând a fost să nu mă mai duc deloc. Apoi a început o luptă cu argumente şi contraargumente, în timp ce ţineam ochii închişi şi mă înveleam tot mai mult cu plapuma. Până la urmă mi-a venit în minte imaginea profesorului, un om bătrân şi vesel, ce ne povestea când riscam prin ignoranţa noastră să lăsăm să moară şi Blaga şi Eminescu şi toţi ceilalţi. Ne povestea ciudăţenii de-ale lui, situaţii şi strări prin care a trecut: cum a fost prima dată când a călătorit el cu avionul, despre cum i s-a stricat televizorul, despre armată şi frica lui de dentist. Sunt convisă că dacă am fi dat examen din asta, rezultatul ar fi fost mai mult ca îmbucurător. Îmi părea rău că era prea puţină lume să-l asculte,iar gândul m-a ridicat din pat, am tras pe mine nişte haine şi am pornit-o spre universitate.
– Bun, continua profesorul, aşezându-se la catedră. Acum trebuie să înţelegem că acest tip de cunoştere luciferică are la rândul lui trei tipuri care ţin de varierea calitativă a misterelor: plus-cunoaşterea, zero-cunoaşterea şi minus-cunoaşterea, cea ce ne interesează cel mai mult. O să vedeţi de ce.
Mă dureau ochii de foaia albă şi încă nu scrisesem nimic. Poate era mai bine de data asta să stau doar să ascult vocea lui, care îmi suna mai straniu decât în alte zile. Treptat cuvintele se pierdeau, până să ajungă la mine se transformau în altceva şi eu simţeam pe piele nişte împunsături fine care cumva mă ghidau spre altceva, se îmbulneau culori şi imagini în faţa ochilor mei şi nu priveam nimic concret, nimic palpabil. Am început să înşir pe foaie ceva ce sămăna a litere. Auzeam, puternică şi clară vocea lui în care era ceva viu, ceva ce înota în aer spre mine şi atunci, fără nicio explicaţie, aerul s-a comprimat şi am început să vorbesc. În acelaşi timp mă uitam de la catedră la mine şi la toţi ceilalţi. Stăteam pe un scaun în fundul amfiteatrului cu foile răsfirate în jurul meu, aplecată peste bancă şi cu privirea pierdută aiurea. Nimeni nu părea să observe ceva straniu, doar eu mă simţeam diferit, însă cuvintele îmi ieşeau natural şi continuam să vorbesc despre filosofia misterelor potenţate, despre Marele Anonim şi cenzura transcendentă. Îi vedeam pe toţi cum scriu, cum îşi şoptesc din când în când şi îşi verifică telefoanele.M-a apucat un soi de râs, pe care l-am stăpânit în ultima clipă. Apoi mi s-a făcut milă de toate, de ei şi de mine, în special de mine, aşa amărâtă cum stăteam în banca aia, fără să ştiu ceva, fără să băniesc măcar ceva şi am început să le povestesc aşa aiurea, mai mult ca să uit, despre cât de greu îmi era mie să mă trezesc dimineaţa şi cum, în felul asta am ajuns să o cunosc pe Laura, care vindea cafea la buticul şcolii.
– E pauză, a spus o voce din amfiteatru şi eu mi-am şters atunci ochii sa alung somnul si mi-am băgat înapoi foile pe care nu scrisem nimic,”na că am venit degeaba la curs”, îmi ziceam, “o să trebuiască să rog pe cineva să mi-l dea să-l xeroxez”. Încă nu ma trezisem, aşa că am hotărât să trec pe la bibliotecă întâi să-mi iau o cafea şi să fumez o ţigară, să mă mai deştept că mă aştepta alt curs.

Pescarul-peşte


Pescarii îşi desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului şi legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineaţa. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineaţa aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase şi crăpate ca nişte dopuri de vin refolosite, viermişorii roşii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu îşi vorbeau. Fiecare îşi pregătea în taină undiţa lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-şi studia teritoriul şi a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undiţa la peşte şi apa se undui, lăsând nişte cercuri mici şi repezi la suprafaţă.

-Eşti prea aproape de mine, spuse unul, dă-te puţin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu ştii?

După ce văzu că nu primeşte niciun răspuns, continuă să învârtă puţin iritat mulineta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi şi aruncă şi el. După 10 minute uită întâmplarea şi nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simţea grea şi tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă şi se ducea glonţ în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul de voie de nevoie, căci la primul sunet putea ieşi din cameră şi nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi şi mai tare îşi ieşea din minţi.

-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoşător, n-are nimic uman în ea… şi să ştiu că e hoţul în spatele meu, mai bine aud nişte paşi de om, decât nimicul asta. Cu hoţul poţi vorbi, şi la o adică, dacă-l vezi aşa incurabil, îi dai şi de bună voie. Mie cel puţin tăcerea nu-mi prieşte, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele şi nici n-am ştiut niciodată că le pot avea.

– Azi sper să tragă ca lumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, şi de aia s-au speriat toţi. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-şi facă treburile, măcar de s-ar fi pişat lângă un copac, ca toţi câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieşit, s-a învârtit să-şi caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune şi tu. Prostu’ de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din ţâţâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureţi rahatu’ asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aş vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e-n firea  lui şi tot aşa mai departe. Când am văzut, am dat-o şi eu cu normele U.E , că are o coţofană la noi unul alb şi coafat şi umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poţi să te pui cu prostu’? O ţinea pe a lui una şi bună. Până la urmă m-am mutat eu că şi-aşa nu prea trăgeau peştii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Aşa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai bine.

După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi, ca un peşte nehotărât ce nu ştie pe care momeală s-o aleagă prima.

Celălalt se uită preţ de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, şi îşi lipi degetul arătător de buza crăpată.

– Aaaa, nu vrei să sperii peşti, înţeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn şi se aşeză. Începea uşor să se lumineze şi dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înţelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră… toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea şi era acolo, pe scaun ca şi el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?

-Poate îi e şi lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi.

Într-un final îşi lua inima în dinţi şi-l întrebă cu un glas  tremurat, ce nu ascundea emoţia:

-Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic?

-Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse într-un final pescarul, cu o voce groasă, care suna straniu în dimineaţa aceea,  privind aiurea în depărtare.

– Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam şi mă gândeam aşa, adică un joc: că cel care prinde primul peşte câştigă, zise pe un ton vioi. Vrei?

-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză şi întrebă: Ce câştigă?

-Păi orice vrea celălalt, continuă perscarul vioi. Eu, de exemplu aş vrea nişte cafea fierbinte de la tine.

– Eu am să mă mai gândesc… spuse simplu celălalt.

-Sigur că da, răspunse, deşi îşi dăduse bine seama că n-a fost o întrebare şi în timp ce îi i risipeau silabele pe buze în ceaţa ce acum se ridicase la câţiva centimetri deasupra apei, silcul celuilalt se şi întinse curbând undiţa. Cu o mişcare elegantă, pescarul învârti maneta şi trase peştele afară. Un amărât peşte anorexic, că numai stricai uleiul pe el.

– Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult şi bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Stă cu gura pe mine, că pierd timpul şi-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaştele, nici plantele, dar mai peştii. Bine, acum pot să-ţi sugerez eu ceva? Uite îţi dau trei ţigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Şi la următorul peşte facem tot aşa. Măcar ne mai trece timpul.

-Nu am nevoie de ţigări. De mâna ta dreaptă am nevoie.

Şi în momentul acela îşi scose mâna lui mutilată de sub pelerina lungă şi cu ochii mari, fără să clipească se apropie teribil de încet, parcă nu mai ajungea niciodată, deşi înainta cu ciontul lui îndreptat spre mine ca o armă. Şi eu am vrut să ţip, dar nu reuşeam nici să zgârii noaptea aceea seacă şi fără stele. Îmi simţeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aş fi avut un cuţit pe care urma să-l înfig în el şi să aud un sfârâit ca al peştelui când îi spinteci burta şi-i scoţi maţele.

Na, acum că ţi-am spus tot, dacă prind eu următorul peşte, ghici ce o să te pun să faci?- şi râsul lui spărgea apa cu toţi peştii ei veşnic negrăitori.