Filmele artistice şi literatura au un important punct comun: acela că, sub pretextul unei lumi fictive, ne arată lumea reală şi reuşesc de cele mai multe ori să surprindă însăşi esenţa realitatăţii în şi prin ficţiune. Filmele documentare au o pretenţie mult mai mare de realitate, şi poate, tocmai din cauza aceasta, ajung până la urmă să o rateze căci ea nu va mai putea fi „surprinsă”, ci doar transportată cu toate neajunsurile ei pe ecran. În plus, asumarea unei perspective şi servirea unui punct de vedere fac ca acest gen să fie unul părtinitor şi să piardă. Madame Bovary, spre exemplu, este ficţiunea supremă care cuprinde mai multă realitate decât zece filme documentare la un loc despre societatea burgheză parizeană.
Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.
Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.
La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.
Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.
Aventurile Uliseei 