Posts Tagged ‘film’

Despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşecu

Filmele artistice şi literatura au un important punct comun: acela că, sub pretextul unei lumi fictive, ne arată lumea reală şi reuşesc de cele mai multe ori să surprindă însăşi esenţa realitatăţii în şi prin ficţiune. Filmele documentare au o pretenţie mult mai mare de realitate, şi poate, tocmai din cauza aceasta, ajung până la urmă să o rateze căci ea nu va mai putea fi „surprinsă”, ci doar transportată cu toate neajunsurile ei pe ecran. În plus, asumarea unei perspective şi servirea unui punct de vedere fac ca acest gen să fie unul părtinitor şi să piardă. Madame Bovary, spre exemplu, este ficţiunea supremă care cuprinde mai multă realitate decât zece filme documentare la un loc despre societatea burgheză parizeană.

Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.

Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.

La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.

Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.

Să-mi fie mai uşoară aşteptarea

Când eşti idiot, n-ai de ales. Trebuie să-ţi bagi minţile la cap şi să mergi mai departe. Că dacă nu, se numeşte că eşti prost de-a binelea. Nu am chef de nimic, totuşi mi-aş face măcar un ceai. De fapt ar trebui doar să încălzesc nişte apă şi să mut plicul din cana veche. Trebuie să spun să-mi mai trimită de acasă. Sau aş putea pur şi simplu să dau drumul la robinet la apa fierbinte până s-o încălzi şi să o torn direct. Ce rost are să mă complic cu oala, să mă mai trambalez şi până la bucătărie, să aştept să fiarbă, acolo dau de vreun gândac pe aragaz, mi se face direct scârbă şi mă las pabugaşă. Aşa că dacă ajung la acelaşi rezultat, măcar să mă scutesc de nervi şi timp pierdut inutil până la bucătărie şi-napoi. Plus că mai cine ştie cu cine mă întâlnesc şi o să trebuiască să fac conversaţie. Nu m-a sunat azi şi ştiu că nici nu o mai sune. „Totuşi nu e aşa de târziu” ,îmi spun pentru încurajare.  Şi dacă vine tot ca naiba e totul. Azi de urât ce mi-a fost, nici măcar nu mi-am făcut duş şi părul îmi stă ca curu. Bate la uşă.
-Da, zic eu, totuşi destul de sigur. În prag,  Denisa. Aranjată,  machiată, cu părul mirosind frumos, cizme de piele în picioare peste blugi. Eu- în pijamale, cu un tricou cu trei numere mai mare.
– Ceau Maia, auzi tu ai un ac cu aţă neagră? Că mi s-a desfăcut vesta în spate. Şi se întoarce să-mi arate.
-Da. Unde pleci?, o întreb eu, câutând plăsuţa mică în care îmi ţineam acareturile. Ea deja zâmbeşte. Eu deja mă enervez.
– Păi, la festivalul filmului francez, îmi zice, parcă de abia aştepând să-i pun întrebarea, să nu se dea ea de gol din prima, că asta se numeşte că se laudă şi ea…fiinţă modestă, nu se laudă singură.
-Şi, cu cine mergi? Zic, după o pauză lăsată dinadins să văd, dacă-mi zice ori ba.
-Merg cu un marocan. E fain tipu. Şi aşa drăguuuţ. L-am cunoscut săptămâna trecută când am ieşit in Cafe Cream. A venit la mine, am vorbit numai în franceză, mi-a povestit cum e pe acolo, din astea. Na, bine, hai că mă duc, că nu vreau să întârzii. Vin în 5 să-ţi dau acul. Poate îţi mai povestesc altă dată că acum nu am timp, şi deschise uşa să plece.
-Poţi să mi-l dai şi mâine, adaug eu pe un ton de plictiseală maximă.
Şi cum ziceam, când eşti idiot, n-ai de ales. Te fraieresc toţi şi apoi rămâi meditând la cât de idiot ai fost. Asta e tot ce-ţi rămâne. Restul e Disney Land. Nu ştiu nici de ce-mi mai bat capul, că de venit tot n-o să vină oricât m-aş gândi eu de mult. Oare s-o sun pe Alina s-o rog să doarmă la mine? Şi dacă vine, mă vede în ce hal sunt şi imediat îmi face o morală cât pomelnicu că nu-i la psihologie degeaba, de scap numai dcacă o întreb de Marius al ei.  Şi mi-e lehamite să aud aceeaşi poveste over and over again, cu Marius care e băiatul perfect: florii la prima întâlnire, simţit, îi plăteşte biletul în tramvai, nu comentează când întârzie juma de oră şi el stă în frig, cadouri de Crăciun, de Paşte, de ziua ei. Cică e iubire mare şi asta e cam plictisitor. Iar bate la uşă. Strig un “da” răspicat din pat. Denisa deschide uşa. Parcă îi spusesem să mă mai scutească cu acul ei, în fine.
-Uite acul, mersi. Eu am plecat, îmi zice. E bucuroasă, o văd. Arată şi bine, ăsta-i adevărul.
– Bine, distracţie, îi zic şi eu mai mult ca să spun ceva. Mai aruncă un mersi şi îşi strânge buzele la mine în semn de pupat. La asta nu i-am mai răspuns. Poate ar trebui să ies şi eu pe undeva. Îmi cam vine cheful. Pe cine să sun? Hai că-l sun pe Mihai. Ăsta e un tip, îndrăgostit de mine de vreo doi ani. Un băiat de treabă de altfel, parcă prea cuminte şi timid şi prea se uită numai la mine. Dar câteodată e plăcut să ieşi cu el. Eu beau bere,  el suc,  şi vorbim despre filme. Dar nu în genul „ţi-a plăcut ăla ori ba”. Discuţii serioase, el citeşte cronici,  se intereseaza,  ştie multe. Eu îl contrazic uneori numai de dragul discuţiei, argumente şi contrargumente, până o luăm pe cărări. Eu de la a treia bere mă ameţesc şi atunci îmi vine să-l sărut. Uneori chiar o fac, dar a doua zi parcă îmi pare rău. Asta înseamnă că vreo două săptâmâni nu ne mai vorbim. El ştie care-i povestea cu mine, asta îmi place, că nu trebuie să dau explicaţii. Cred că o să-l sun. Să termin o dată cu aşteptarea asta, groaznic lucru stai şi să aştepţi.