Vis cu ochi

Când s-a întâmplat Laura avea 12 ani. Săptămâni întregi nu a scos niciun cuvânt. Într-o zi bunica sa a găsit o scrisoare în care Laura o anunţa că a plecat. Luase un tren şi se trezi ca prin vis ajunsă într-un oraş necunoscut, un oraş fără timp pe care-l recunoştea ca natal.  Stătea în chirie într-o cămăruţă spaţioasă, de obicei ordonată, iar când alarma sună  a treia oară, sări din pat gâfâind. „La naiba”  zise  în timp ce trăgea un tricou pe ea, „cum de n-am auzit alarma? Fir-ar să fie”. Îşi aminti de la mirosul de aclool de petrecere şi i se făcu greţă instantaneu. Nu mai avea timp. Aruncă nişte apă pe faţă şi când luă periuţa de dinţi îşi aminti că o găsise noapte trecută pe jos aşa că o aruncă iar pe jos. Îşi puse costumul de baie şi prosopul în plasă şi se duse încă o dată până la oglinda mare din cameră. Încercă să ştreagă dungile de pe obraz care se hotărâseră să-i dea de gol noaptea chinuită şi blestematul vis care muncise spre dimineţă. „22” spuse scurt, cercetându-se atent. Se uită la ceasul de pe mână care arăta 7: 40 şi trânti uşa. „Altă zi cu soare”, ştia asta de la prima gură de aer pe care o trase adânc în piep. Începea să urască soarele din ce în ce mai mult. Şi-ar fi dorit o furtună grozavă,  îşi imagina deja oamenii cu pungile în cap fugind care încotro, în timp ce ea  răzbunătoare să stea râzând de toţi. Pielea îi era atât de neagră de parcă soarele ar fi ales-o  în mod special pe ea să-şi încerce toate puterile. Mergea repede, traversând dintr-o parte în alta, căutând orice petec de umbră. De abia scuturată de visul în care se zbătuse căuta cu ochii în pământ  un mecanism nou de pătrândere în substanţa lui firavă. „Trebuia oare să-l ia în seamă? Era un fel de prevestire?” Ajunsese să se întrebe ce sunt visele şi îi veneau în cap tot felul de definiţii ciudate pe care i se spunea vecina sa.  O femeie bătrână şi singură care sătea sub ea şi o mai chema din când în când la o cafea şi-un biscuit. „E ochiul diavolului” zicea ea,  „nu trebuie să cercetezi că pici în păcat”. Asta dacă era un coşmar, că schimba definiţiile de la un vis la altul după nişte reguli complicate şi de neînţeles. Niciodată de când începuse să lucreze la ştrand nu avuse niciun fel de  probleme. O dată bandajase o fetită ce se tăiase într-un ciob şi-i făcuse plăcere. În rest copiii se bălăceau, strigau, săreau, făceau concursuri sub apă..atât. Ea stătea pe scaun sau se plimba ca să-i poată observa şi câteodată făcea schimb cu un coleg să poată intra în bazinul mare să se răcorească. Îşi şterse fruntea de sub breton, gest pe care-l făcea o dată la câteva minute şi se hotărî să nu mai dea atenţie coşmarului, să-l păresească în agonia lui de animal de pradă înjunghiat care suferă că nu poate să înşface căprioara ce paşte la câţiva metri de el.

Aproape că ajunsese. Trebuiau să cureţe bazinul, să dea drumul  aspirator, să aranjeze umbrelele şi şezlongurile şi apoi putea să se odihnească până pe la vreo nouă. când apăreau primii oameni. După ce termina treaba făcea câteva lungimi de bazin în apa încă rece şi curată sau pe spate minute în şir, privind norii fără să se gândească la nimic precis. Munca nu era grea, dar trebuia să fie atentă tot timpul. Banii îi ajungeau să se întreţină şi să-şi facă mici plăceri din când în când. Era mulţumită de viaţa ei şi n-ar fi făcut nimic ca să o schimbe. „Poate că e o avertizare”, îşi spuse, aluncecând din nou înspre vis, sub apă, la imaginea copilului cu ochii deschişi, roşii. Era ciudat că timpul trecea altfel în vis, era ca şi cum întâmplările nu se mai întâmplau în timp, n-ar putea explica în cuvinte cum. Apoi strigătele din jur… şi ea ajunsese prea târziu,  poate cu câteva secunde prea târziu. Sentimentul asta n-avea capăt, o neputinţă îngheţată şi continuă, ca şi cum ar fi fost înfiptă într-un într-un ac enorm.  Chipul copilului din vis era neclar, apa tulbure îl acoperea, doar ochii mari şi roşii o priveau mut, dureros. În timp ce luneca spre fundul bazinului, care devenise imens,  copilul se prefăcea băiat şi din băiat bărbat, iar trupul lui era prea greu, nu-l putea trage afară, nu putea să-l scoată, nu putea face nimic.

-Laura, ai ajuns. Hai să începem că-i supărat şefu. S-a stricat filtru şi nu mai trage apa.

Laura s-a trezit brusc şi a înţeles imediat că trebuia să se mobilizeze. După ce s-a ajuns la concluzia că vina o purta o broască ce a blocat filtrul, toţi au răsuflat uşuraţi şi s-au apucat de treabă. Ştrandul se deschidea la opt jumătate şi încă mai aveau destulă de lucru. Doar să mai apuce să facă o baie singură, se gândea în timp ce freca cu un burete gros marginea unsuroasă a bazinului.

Privi apa şi mirosul ei de clor concentrat o ameţi mai să cadă.  Pentru o secundă  i se păru că vede imaginea copilului din vis, îl recunoscu, îl ştia foarte bine şi în clipa când îşi dădu seama cine e uită şi puse o mână  în pământ de sprijin. Îşi aminti instantaneu cât ura soarele care era vina tuturor relelor şi că nu mâncase nimic de dimineaţă, iar greaţa o cuprinse din nou.

-Unde-i Laura? Auzi o voce dinăuntrul barului pe care o recunoscu ca fiind a şefului. Du-te şi spune-i să se schimbe.

Laura lăsă buretele şi se duse spre baie. Acolo o găsi pe colega ei care era deja îmbrăcată.

-Ai auzit că azi te pune pe tine la bazinul mare? o întrebă Gabi. Mi-a spus mie să te anunţ. Cică Andrei se simte rău, nu vine şi rămâi tu cu Bogdan.Ce aţi făcut azi noapte?

– Am băut ceva mai mult, da’ ne-am distrat, zise Laura. Şi a mai zis ceva?

– Doar să te schimbi repede şi să te duci, că pe Bogdan îl mai ţine el cu o treabă.

Bazinele nu erau la mare distanta unul de celălat, însă cel mare trebuia supravegheat de două persoane. Într-un fel te plictiseai mai putin pentru că cei mai mulţi se aşezau în jurul lui şi întâlneai aproape de fiecare dată  pe cineva cunoscut. Şi responsabilităţile se înjumătăţeau, se făceau înţelegeri secrete, ca fiecare să aibă mici distracţii. Dacă înotau ziceau că testează apa. Laura se întreptă spre bazinul mare, îşi puse prosopul pe scaun şi plasa lângă. Lumea nu venise, aşa că se băgă în apă şi privi cerul în voie. „De niciunde nu arată cerul mai frumos ca din apă”, se gândi ea. Simţea că spaţiul nu mai era cel real şi avea impresia că cerul s-ar fi reflctat acolo în baziunul acela înverzit pe margini şi scorţos. Căuta cu privirea să se descopere undeva printre norii albi, întinsă pe spate, până când o dureau ochii şi i se părea că vede locul ei ascuns.  Atunci mulţumită ieşea din apă. Deodată soarele se acoperi de un nor negru şi apa o scurtcircuitase. Se cutremură ca înaintea. Senzaţia de linişte dispăru fără urmă. Îşi dădu seama că apa o doare, o împunge, o trădează. Că totul fusese o minciună şi închise ochii înfricoşată. Când îi deschise privea în vis şi văzu ochii mari, albaştri, încă calzi, ochii lui Vlăduţ- fratele ei, care acum se îndepărta tot mai mult spre fundul lacului. Dar acum ajunsese la timp, acum reacţionase, acum era bine. Coborî după el şi-l ajunse. Acum totul era clar, atât de clar. De data asta avea să-l salveze, sigur că avea să-l salveze. Începu să râdă şi să plângă nebună de fericire, privind îmbrăţişarea din nori, unde era locul ei secret, în timp ce trupul i se ducea uşor la fund.

Advertisement