Posts Tagged ‘spital’

Literatură şi medicină(articol scris mai demult)

La Facultatea de Medicină din Timişoara e-un fel rai. Doar că nu e vorba de raiul luminos al lui Dante, ci de bolgii strălucind suprapuse, meşteşugit deghizate şi îmbrăcate întocmai ca o lucrătură a Nefârtatului: şi nu se întrezăreşte nicio urmă de Beatrice care să vină în ajutor pentru curajoasa trecere prin tărâmurile pe unde curg nebănuit Aheronul şi Stixul, prin smârcul şi murdăria Flegetonului şi a îngheţatului Cocit.

Nu vom vorbi, în cele ce urmează, aşa cum v-aţi aştepta poate, despre crima celor doi îndrăgostiţi, despre cum şi-au dovedit înaltele cunoştinte greu dobândite în disecţie sau despre declaraţii naive, promisiuni şi ameninţări. Sunt probleme ce ar trebui ridicate, întrebări care nu-şi găsesc perechea antonimă, însă îi vom lăsa pe alţii să se ocupe de ele. Ceea ce pe noi ne interesează şi ne indispune este acest curat murdar ce se vrea cu tot dinadinsul, această faţadă a respectabilei Facultăţi, greu penetrabilă, greu perturbabilă, ce ascunde în fond urâţenia şi deformarea lumii. La baza acestui haos aparent stă o simplă formă de comerţ cu neclintitoarea-i lege după care funcţionează acest întreg mecanism de fabricare de valori: dă-i şi vei avea, nu ai şi vei plăti. Iar din păcate nu este vorba de fapte de milostenie şi de bună-credinţă, ci de hârtiile făcătoare de minuni ale euro-penilor care îţi îndeasă cu forţa inteligenţă, ambiţie şi răbdare, chiar dacă numai în foi. În acestă lume- pâlnie a înşelăciunii şi a făţărniciei se afundă studentul, deloc timid sau timorat în vederea muncii pe care va trebui să o depună, ci fârteţit întru fărădelegi. Înzestrat cu mult “tupeu” şi căptuşit bine cu toate cele trebuincioase, convins că a găsit soluţia, că a tăiat nodul gordian, face pact cu făuritorii de chei pentru uşi ce nu le-ar fi niciodată accesibile în felul acesta, face pact cu Minos şi cu Cerber pentru a-i uşura traiul în „Infern”, că i s-ar face părul măciucă şi sărmanului Hipocrate de-ar vedea. Şi “multe ape vor seca în albie până când acest pământ să-şi strângă toate sevele” şi să ne scape de duhoarea asta de pe lume, semnul eşecului nostru ca omenire.

Totul se petrece într-o deplină ordine şi linişte, fără griji, fără simţire. E mai simplu ca la pariuri acum. Asistenţii spun cota fiecărui examen şi cum se procedează cu fiecare profesor în parte. Există două moduri: ori e trimis Hermes întru întâmpinare pentru un plus de siguranţă (şi prin acesta notăm că nu le atribuim profesorilor calitatea de zei în măsura în care aceştea au fost reprezentanţii unor valori supreme pentru muritori, ci sublimiem doar partea dionisiacă a acestora ). Cel de-al doilea mod, care a devenit şi cel mai popular între cele două părţi datorită eficacităţii şi lipsei de încredere într-o Atena deghizată, e contactul direct datorat orelor de tutorie, la care studentul apelează pentru a-şi clarifica nelămuririle, ajungând în felul acesta pe foarte preţioasa listă. În faţa acestor informaţii, studentul conştincios ia aminte, bagă la tărtăcuţă dar mai ales bagă în buzunarul cui se ştie. Biochimie, biocel, anatomie, nu-i nicio problemă, orice are o soluţie, care e neapărat mai puţin interesul sau munca. Şi aşa mai departe, dă-i bice calului orb, că te-o trece el mlaştina. Măcar de-ar avea norocul lui Păcala care a vândut vaca copacului şi “scarţ scarţ până marţi”, scarţ scarţ până se înfurie Păcală păcălitul şi taie bietul pom. Însă în mlaştină se cufundă mândrul bostan purtat cu atâta fudulie pe urmeri Şi se mai uită un pansament în maţele pacientului, se mai diagnostichează eronat, se mai secţioneză din greşeala o artera, că vorba omului simplu, intri sănătos şi nu că ieşi bolnav, ci nu mai ieşi deloc. Că de alfel plimbările prin spitale sunt la ordinea zilei. Asta ca să nu mai putem la socoleală că e drum lung şi anevoios, că doar încurcate sunt cărările Domului, să te bage cineva în seamă dacă n-ai mai mult decât cântăreşti. Să revenim.

Trecem de îngerul care îţi suflă în ureche calea cea bună, că s-a mai întâlnit să sufle şi lecţia greşită şi ajungem pe plaiul coruperii. Acesta e spaţiul mioritic în orizontul tulburat al inconştientului studentilor aflaţi de mână cu profesorii în “marea trecere” întru devenire. Acesta e asul ascuns din mânecă, urna cu fund dublu a comuniştilor, calul troian al grecilor. E drept că de multe ori rezultatul e doar un cinci chinuit, dar la fel de adevărat e că la sfârşit diferenţa o fac doar relaţiile şi că se întâmplă din ce în ce mai des să nu obţii nici măcar cinciul, oricâte cunoştinte ai avea şi oricât de bine ai fi pregătit dacă nu urmezi unul din paşii de mai sus. Nu are nici cea mai mică importanţă că tu vrei să studiezi cu adevărat, că tu sacrifici alte lucruri pentru bucuria de a şti. Trebuie şi tu să intrii în rândul celorlaltora. Nu conteză că ai stat toată noaptea treaz sau că ai umplut zece pagini. Dacă nu apari pe listă, eşti pierdut şi nici nu se merită efortul de a te deplasa până la facultate. Dar tu, încăpăţânat îl iei pe NU în braţe şi o ţii aşa ca un dement, ca un nebun. Nu, nu, tu un faci asta, tu nu accepţi aşa ceva. Tu alegi celalata cale, calea grea, dar cea pe care o crezi tu dreaptă. Din păcate eşti doar un Don Quijote rătăcitor printre balauri şi vrăjitori răi care fac totul să pară aşa cum nu e, printre vocile tuturor Sancho care îţi strigă în timpane că sunt mori de vânt, sunt doar mori de vânt şi n-ai cum să te lupţi cu ele. Chiar dacă nu vrei eşti constrâns, şantajat, umilit, pentru simplu motiv că trebuie, că ai zbura din facultate imediat sau cel putin ai repeta acelasi an la nesfârşit. Nu te poţi pune cu ei că doar cine o să te creadă şi atunci chiar poti să-ţi iei adio de la tot. Dar poate nu-i aşa totul, îţi zici şi speri din toate mădularele că nu eşti singur pe calea asta şi că împreuna se poate face ceva. Apoi îţi spui în taină: “ Jur pe toţi zeii si zeiţele pe care îi iau ca martori că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui pe cât mă ajută forţele şi raţiunea” . Însă studentul care alege calea uşoară în detrimentul celei corecte, e un Ulise pierdut definitiv, adormit de sirenele şirete, cu putinţă minimă de întoarcere. Spunem minimă, nu imposibilă deoarece păstrăm, firavă şi plăpândă, în fundul cutiei Pandorei, speranţa. Speranţa într-o soluţie care credem a fi o supraveghere intensă, atât a profesorilor cât şi a studenţilor pentru a înlătura deopotrivă ispita. Speranţa că mai există valori, că munca e recompensată, că mai are valabilitate proberbul : “Ce sădeşti culegi”, şi cum spunea Cortázar, speranţa că “Nimic nu-i încă pierdut dacă ai în sfârşit curajul de a afirma că totul e pierdut şi că trebuie să începi din nou”.

Advertisement

Unde e Ioana?

Moto:”Şi tot ce e trup omenesc va purcede
să mai înveţe o dat’ poveştile uitate ale sângelui” L. Blaga

Mâinile mele strângeau gâtul îngrozitor de alb. Unghiile negre mi se umpleau de carnea fragedă ca a unui măr cules dimineaţa din grădină. De sub ele vedeam cum ies viermi roşii ce se târau, la început mâncând pielea, apoi muşcând de-a binelea, hămăsiţi. Pătrundeau tot mai adânc şi în buricul degetelor şimţeam o gâdilitură: zeama roşie curgea încetişor. Începusem să plâng fără să ştiu şi capul mă durea îngrozitor. Aveam o imediată senzaţie de căldură în tot corpul. Mă înfuriasem pe mine şi pe viaţa mea de rahat, pe toată lumea şi strângeam şi mai tare, gâtul acela enervant de alb, cum ai strânge un pui de raţă în menghină. Mă agăţam cu disperare de acest gest mecanic ce trebuia dus până la capăt. Priveam ochii în care se cuibărise o frică mută, o frică ce ajungea să fie durere surdă de-abia în ochii mei. M-am gândit imediat la vitele de la abator care înaintând pe bandă presimt răceala cuţitului viclean ce caută locul cel mai cald: beregata scăldată de aburul ce le ieşea pe nări. Apoi imaginea s-a schimbat brusc. Mă revedeam înotând în ocean: fără nicio putere, cu mâinile ca nişte mături rupte ce încercau împotrivirea. Mă ducea tot mai departe, plămânii mi se umpleau treptat de apă şi dintr-o dată: mâna salvatoare de care mă agăţasem şi pe care o strângeam cu toată puterea. Ea demult nu mai răsufla şi eu strângeam în continuare şi mă salvam din oceanul ăla blestemat ce mă îneca.
De aici încolo a urmat nenorocirea pe care vi-o puteţi imagina fără mare greutate.
Aşa s-a petrecut întocmai, reluai eu, privind apoi absent, dincolo de creionul ce mă scotea din sărite cu isteria lui, dincolo de zelul bărbatului care se afla în faţa mea şi-şi lua notiţe ca de la un mare cărturar. Nici nu voiam să mă gândesc la toate aberaţiile pe care le nota, că-mi venea direct să vomit.
– Puteţi să reluaţi mai explicit toată acţiunea în sine?, îmi spuse pe o voce blândă şi răbdătoare.
Cotrobăiam să mai găsesc ceva, să-mi reîmprospătez memoria, dar pe măsură ce mă strofocam, uitam tot mai mult. Ce naiba era aşa mare lucru de spus, că doar am spus clar şi răspicat şi prima oară?
– Purta o cămaşă în carouri, zic eu, timid şi uşor amuzat. Şi era dată pe buze cu un ruj tare roşu. Mă înnebunea rujul ăsta al ei.
-Aşa, şi ce aţi gândit în acel moment? Fără sfială, orice detaliu ajută, îmi spuse, şi eu mă simţeam ca un elev nătâng, scos la răspuns şi îmbiat să zică ceva, orice, chiar şi bălării. Important era doar actul în sine şi intenţia, ce presupunea totuşi un anumit efort, mai ales din partea mea. Era de zece ori mai greu să spui aiureli cu sens, mai ales când nu ştiai nimic. Îmi era cald şi mă moleşisem destul de tare, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să spun ce mi-o trece prin cap. Bun.
– Păi, îmi venea direct s-o dezbrac, zic eu gândindu-mă la culoarea ce încă îmi dădea palpitaţii. Îmi mai amintesc că televizorul mergea, era dat destul de tare, pe un canal din ăsta de ştiri. Era o ştire ciudată despre un prost la care au intrat noaptea hoţii în casă şi el s-a pus să le dea o lecţie, că dacă se prefăcea că nu-i, sau că doarme, şi-i lăsa în plata lor, poate scăpa. Aşa, a ajuns în comă la spital şi cu banii luaţi. Începeam să mă încălzesc de-a binelea, transpiram şi am întrebat dacă se poate deschide geamul.
-La spital am cunoscut-o prima dată şi pe Ioana, am continuat eu. Urma să-şi pună mâna în ghips şi urla ca toţi dracii de durere pe holul spitalului, cât eu încercam să citesc domol un ziar, dar mă poticnisem la prima frază de minute în şir. Până la urmă, m-am dus să caut o asistentă şi am început să ţip şi eu la ea, să facă naibii odată ceva în afară de a plimba cafele, că sunt oameni aici cu probleme sau ea n-are urechi? Am observat cum în jurul meu s-a făcut linişte, nici Ioana nu mai ţipa, şi eu m-am pus să-mi recitesc articolul. Aşteptam şi eu, cu o trimitere în buzunar să-mi facă cineva nişte analize. Pe Ioana au luat-o în primire imediat şi când a ieşit, după vreo oră, eu tot mai aşteptam pe banca cu ziarul la aceeaşi pagină. Se strănuta şi se tuşea în jurul meu, pe toate cele opt voci, din ce în ce mai grotesc că-mi venea să le îndes la toţi hârtie pe gură şi pe nas. Copii plângând şi mame isterice, bătrâni consefându-se cui apucau, o ambianţă numai bună pentru a citi despre gripa porcină, despre antidotul-mincină şi tot tacâmul. Atunci ea s-a aşezat lângă mine, mi-a spus că sunt un dobitoc, dar că-mi mulţumeşte şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea în plimbare până la un magazin unde lăsase nişte plase. Oricum mai lipsea destul până să se ajungă la incredibilul număr 42. De unde era să ştiu că s-au dat numere de la şase dimineaţa? În fine, plec cu ea, ce altceva mai bun aveam de făcut. Şi asta a fost, aşa am cunoscut-o.
Creionul nu înceta să scrâşnească. Îl vedeam cum dansează pe foaie, o foaie care creştea ameninţător, ajungând la dimensiuni halucinante, iar scârţâitul se trasnsformă într-un fel de flamenco trist şi răguşit. Eu eram ud, ud tot şi năucit, pe fotoliul acela în care mă adânceam din ce în ce mai mult…
Prin faţa ochilor mi se pendula o luminiţă. Clipeam. Deasupra mea se aplecau nişte figuri şi am descifrat-o prima pe a mamei care plângea şi mă strângea tare de mână.
– Ce s-a întâmplat?, întreb eu cu un glas ce de abia mi-l recunoşteam
– Eşti în spital, dragul meu, nu-i nimic, e totul bine, îmi răspundea mama printre lacrimi, te-ai trezit, am ştiut eu că o să vii înapoi la mine, am ştiut. Făcu o mică pauză, în care mă sărută de vreo câteva ori pe fiecare obraz, apoi continuă, ţi-au spart apartamentul şi au intrat la furat. Nu-ţi mai aminteşti?
Mi se perindau unele imagini prin faţa ochilor, ca dintr-un film vechi şi cu banda arsă pe alocuri.
-Scumpul meu, le-ai ţinut pieptul cât ai putut, dar las’ că avem noi timp mai încolo şi pentru astea.
Mă durea îngrozitor. Mi-am dus mâna instinctiv şi am simţit o pânză care luase forma capului meu, iar mâna îmi era moale şi fără putere.Eram obosit. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut un pat identic cu al meu în care stătea liniştit şi cuminte ca un sugar ce tocmai primise laptele cald, o mahala de om. Puţin mai încolo asistenta vorbea în şoaptă cu un poliţist. Am vrut să întreb ceva, dar mi-au atras atenţia mâinile lui îngrijit aşezate pe lângă corp cu degete groase şi unghii lungi şi ascuţite, ca ale unui chitarist ce trebuie să pişte coardele cu ferminate. Am rămas privind tâmp omul acela cu expresia lui calmă, până când ochii au început să mă usture şi lacrimile îmi udau obrazul şi perna.