Take off your boots

Am fost azi-dimineaţă să-mi cumpăr cizme. M-am încălţat cu cele vechi şi în timp ce mergeam spre magazin mi-am amintit povestea lor în picioarele mele. Le-am cumpărat acum 3 ani din piaţă, de la un ţigan cu pălărie ascuţită. Ştiu că am negociat cu el pentru că îmi erau largi şi cu un număr mai mari. Om cinstit, mi-a lăsat din preţ şi eu le-am luat, deşi, în picioarele mele scheletice, arătau cam ridicol. Pe pulpă în sus era loc destul să-ţi afunzi mâna până la cot. Le-am trimis la bunicu’ însemnate cu creta, el le-a dat unui frate de-a lui, cizmar de meserie, şi după câteva zile mi le-a trimit mama pachet. Nu mă deranja deloc că îmi erau mari. Ani de zile am crezut că port 39 sau chiar 40. Asta din cauză că, pe vremea când aveam vreo 12 ani şi făceam atletism de performanţă, primisem de la antrenor o pereche de adidaşi aduşi din Germania. Ca să mă consoleze că îmi erau mari, mi-a spus simplu că aşa trebuie să fie încălţările. Am iubit adidaşii ăia. Erau făcuţi de o firmă de sport, albi cu mov, uşori, cu talpă de cauciuc şi material sintetic în exterior. Cu ei în picoare aveam impresia că sunt om mare şi toţi trecătorii ar trebui să-mi arate respect. Îi mai luam şi la şcoală, deşi nu prea aveam voie. Toţi adidaşii, tenişii sau ghetele pe care mi le-am cumpărat ulterior au fost aceeaşi mărime. Mama era uluită de cât de mult îmi crescuse piciorul, dar ce să-i faci? Eu protestam că celelalţi mă strâng sau îmi sunt ficşi şi că îmi trebuie loc să-mi mişc degetele. Alergasem în adidaşii ăia, zi de zi vreme de un an jumate. Eram, (mă înţelegi), obişnuită cu un anumit confort, cu o anume lejeritate şi în capul meu papucii trebuiau să-ţi vină la limita de a-i scăpa din picioare. M-am deşteptat treptat şi nu fără o uimire prostească, tot scăzând mărimea cu câte-un număr. Aşa că, în negocierea mea de acum 3 ani, am folosit mărimea mai mult ca pretext. În secret, eram chiar bucuroasă. Nu numai pentru că ştiam că n-o să mă strângă niciodată, lucru la care am o toleranţă foarte scăzută, dar mai ales pentru sentimentul de nostalgie faţă de mintea mea de copil, în care măreţia unui om era proporţională cu mărimea pantofului. Cu cizmele astea făcute dintr-o imitaţie de piele întoarsă am plecat la Roma. Am prins o vreme splendidă, potrivită cu grandoarea oraşului. Nici nu pot să-mi dau seama cum e să te plimbi pe treptele Colosseumului, să-ţi imaginezi luptele gladiatorilor, să vezi şanţurile prin care curgea sângele, fără să toarne cu găleata. După ore şi ore de alergare frenetică de la Forumul Roman la Castelul Sant Angelo, de la Panteon la Piaţa Navona, am ajuns la prietena mea într-o stare deplorabilă. Nu m-aş fi mirat dacă ar fi ieşit mormoloci din cizmele alea. Până a doua zi, ziua plecării, erau departe de a fi uscate. Acum, să mergi o zi întreagă cu picioarele în baltă e cum e, dar să te mai şi încalţi a doua zi tot cu ele, să-ţi bagi ciorapii tăi călduroşi în mlaştina aia rece e de-a dreptul insuportabil. Fără vreo soluţie reală la îndemână, i-am cerut prietenei mele două pungi. Mi le-am potrivit cum am putut mai bine şi am plecat. După un timp şi prinsă de lucrurile care mai trebuiau făcute am şi uitat de ele. Am făcut cumpărături, ne-am oprit să vedem o biserică sub care s-a descoperit o altă biserică mult mai veche şi pe măsură ce o restaurau au dat de încă un nivel şi apoi de încă unul până când am pierdut şirul lor şi noţiunea timpului. Ne-a luat destul de mult din moment ce vizitasem biserică sub biserică sub biserică. Ajungem, în final, la aeroport, pregătim biletele, buletinele, aranjăm lucrurile în rucsac după care îi dăm câţiva pumni să pară mai mic, trecem de controlul buletinelor şi ne trezim la controlul de securitate. Rucsacul trece pe bandă, trec şi eu prin uşa lor. Bipăie. Mă uit la agent. Îmi spune sec ”take off your boots” şi paralizez. Pungile! Uitasem de pungi. Picioarele îmi erau atât de amorţite că nu mai simţisem nimic, nici măcar pungile. Îmi venea să mor. În jur, plin de lume. Toţi aşteptau după mine. Sau aşa mi se părea. Pretextez că am nevoie să mă aşez, mă duc mai în spate, deschid fermoarul şi scot încet piciorul, încercând să las punga în cizmă. Ciorapul e ud, caut punga cu mâinile, nu-i. Ce naiba! Asta-i culmea! Uit de toată ruşinea, ridic cizma, o întorc cu capul în jos şi scutur nervos. Nimic. Scot celălalt picior. Aha! Uite-o! Aici e. Unde-i cealaltă? Stiu sigur că le-am pus le amândouă. Bag punga în buzunar şi mă îndrept în ciorapi spre uşa din plastic. Nimic nu bipăie, dar eu tot la punga aia mă gândesc. Ştiu că-s aiurită, dar îmi amintesc exact cum mi-am înfofolit fiecare picior în parte. Nici acum nu ştiu ce s-a întâmplat de fapt.
Azi a fost o zi frumoasă. Mi-am luat cizme noi, mărimea 37 şi cum zice o prietenă, piele exterior-interior.