Eu nu ştiu să dau titluri că le tot repet

despre mine n-o să scriu

aşa mi-am propus

ultima poezie

a fost în aşa hal

că m-am scârbit de toate

de mine de poezie

de mine care scriam poezia şi

de mine care nu scriam nimic

am ameţit chiar scriind asta

ultima variantă

e insuportabilă acum că citesc

doar că e prea mult biografism prea mult

minimalism mizerabilism jemanfişism prozaism

şi aşa mai departe

sau nu e destul lirism simbolism drăcism

şi încă vreun concept las spaţiu să-l umpleţi voi:

dacă ţii de cont te ţăcăneşti

şi eventual scrii o poezie ca asta

în care nu spui nimic

dar o scrii ca şi când ai bea

pentru că îţi trebe

pentru că nu poţi altfel

pentru că oricum nu contează

şi te agâţi de gestul ăsta care început

trebuie dus până la capăt

trebuie urmat până când

poezia hotărăşte îndeajuns zice

m-am lăsat terfelită destul de toţi insomniacii

maniacii beţivii aroganţii  frustraţii

îşi ia şatra şi-atunci să vezi disperare

când te trezeşti ştii deja

că ai reuşit din nou

să scrii cel mult acelaşi lucru

îţi promiţi alte bazaconii

şi treci pe nesimţite de la persoana I la a II-a

ca să aibă de ce se lega

şi înapoi de parcă ai picta de nebun

într-o barcă ce se scufundă scuipând apă pe gură

pe când  fumam o ţigară

şi-mi spuneam că va fi ultima

poezie pe care o scriu

Despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşecu

Filmele artistice şi literatura au un important punct comun: acela că, sub pretextul unei lumi fictive, ne arată lumea reală şi reuşesc de cele mai multe ori să surprindă însăşi esenţa realitatăţii în şi prin ficţiune. Filmele documentare au o pretenţie mult mai mare de realitate, şi poate, tocmai din cauza aceasta, ajung până la urmă să o rateze căci ea nu va mai putea fi „surprinsă”, ci doar transportată cu toate neajunsurile ei pe ecran. În plus, asumarea unei perspective şi servirea unui punct de vedere fac ca acest gen să fie unul părtinitor şi să piardă. Madame Bovary, spre exemplu, este ficţiunea supremă care cuprinde mai multă realitate decât zece filme documentare la un loc despre societatea burgheză parizeană.

Filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu poate fi încadrat cu stricteţe în niciuna dintre categoriile de mai sus, lucru care îl salvează şi îl condamnă în acelaşi timp. Faptul că nu se adoptă nicio poziţie, că pe cât de absent pare regizorul, pe atât de implicat se cere a fi publicului, îl pune la adăpost faţă de eventualele decizii subiective ce pot interfera cu o memorie colectivă încă bandajată. Astfel, adevărata regie a filmului are loc în memoria selectivă a publicului care umple golurile şi semnifică subiectiv evenimentele. De aici porneşte şi neîncrederea lui Ujică în cuvintele ce nu pot recrea un trecut scormonit încontinuu de literatură, lucrări ştiintifice sau doar articole şi alegerea sa de a lăsa loc de desfăşurare imaginii prin care se accezează resorturile ale memoriei.

Prin faptul că înţelegerea stă în totalitate în capacitatea publicului de a observa ce se ascunde în spatele anumitor secvenţe cheie, riscurile asumate nu sunt de trecut cu vedere. De aceea, trebuie din capul locului să se înţeleagă că acest film cuprinde, paradoxal, câte ceva din amândouă genurile despre care am vorbit mai sus: surprinde realitatea, însă din perspectiva subiectivă a lui Nicolae Ceauşescu. Filmul trebuie văzut ca proiectul lui de realitate. Aşa se explică prefixoidul auto din titlu. Filmul cuprinde şi un moment explicit care dizlocă realitatea de pe pilonii construiţi de dictator, şi anume discursul lui Pârvulescu.

La finalul celor trei ore în care se derulează viaţa lui Ceauşescu înainte de execuţie ţi se dezvăluie scene absolul fascinate, de un grotesc inimaginabil sau de o simplitate surprinzătoare ce se instituie ca mărturii valoroase ale trecutului.

Totuşi, rămâne riscul ca acest proiect de realitate a lui Ceauşescu, prezentificat de filmul lui Ujică, să ia, într-o zi, locul realităţii şi să aibă efectul acelor romane cavalereşti care l-au făcut pe Don Quijote să vadă uriaşi în loc de mori de vânt.

Răsărit

Soarele ca o meduză roşie îşi subţia tentaculele treptat pe acordurile Boleroului lui Ravel.  Lumina difuză, iluzor rozalie, mirosind încă a alcool, cuprindea nisipul şi pe noi câţiva răsfiraţi fără să ne judece, fără să-i pese de noaptea pe care fiecare o purta în stomac ca pe  un balon cu heliu. Trăgeam de aţă, luminând prin esofag, faringe şi laringe  şi din fiecare plămân ieşea acum o rază mare, aurie şi nouă.