Take off your boots

Am fost azi-dimineaţă să-mi cumpăr cizme. M-am încălţat cu cele vechi şi în timp ce mergeam spre magazin mi-am amintit povestea lor în picioarele mele. Le-am cumpărat acum 3 ani din piaţă, de la un ţigan cu pălărie ascuţită. Ştiu că am negociat cu el pentru că îmi erau largi şi cu un număr mai mari. Om cinstit, mi-a lăsat din preţ şi eu le-am luat, deşi, în picioarele mele scheletice, arătau cam ridicol. Pe pulpă în sus era loc destul să-ţi afunzi mâna până la cot. Le-am trimis la bunicu’ însemnate cu creta, el le-a dat unui frate de-a lui, cizmar de meserie, şi după câteva zile mi le-a trimit mama pachet. Nu mă deranja deloc că îmi erau mari. Ani de zile am crezut că port 39 sau chiar 40. Asta din cauză că, pe vremea când aveam vreo 12 ani şi făceam atletism de performanţă, primisem de la antrenor o pereche de adidaşi aduşi din Germania. Ca să mă consoleze că îmi erau mari, mi-a spus simplu că aşa trebuie să fie încălţările. Am iubit adidaşii ăia. Erau făcuţi de o firmă de sport, albi cu mov, uşori, cu talpă de cauciuc şi material sintetic în exterior. Cu ei în picoare aveam impresia că sunt om mare şi toţi trecătorii ar trebui să-mi arate respect. Îi mai luam şi la şcoală, deşi nu prea aveam voie. Toţi adidaşii, tenişii sau ghetele pe care mi le-am cumpărat ulterior au fost aceeaşi mărime. Mama era uluită de cât de mult îmi crescuse piciorul, dar ce să-i faci? Eu protestam că celelalţi mă strâng sau îmi sunt ficşi şi că îmi trebuie loc să-mi mişc degetele. Alergasem în adidaşii ăia, zi de zi vreme de un an jumate. Eram, (mă înţelegi), obişnuită cu un anumit confort, cu o anume lejeritate şi în capul meu papucii trebuiau să-ţi vină la limita de a-i scăpa din picioare. M-am deşteptat treptat şi nu fără o uimire prostească, tot scăzând mărimea cu câte-un număr. Aşa că, în negocierea mea de acum 3 ani, am folosit mărimea mai mult ca pretext. În secret, eram chiar bucuroasă. Nu numai pentru că ştiam că n-o să mă strângă niciodată, lucru la care am o toleranţă foarte scăzută, dar mai ales pentru sentimentul de nostalgie faţă de mintea mea de copil, în care măreţia unui om era proporţională cu mărimea pantofului. Cu cizmele astea făcute dintr-o imitaţie de piele întoarsă am plecat la Roma. Am prins o vreme splendidă, potrivită cu grandoarea oraşului. Nici nu pot să-mi dau seama cum e să te plimbi pe treptele Colosseumului, să-ţi imaginezi luptele gladiatorilor, să vezi şanţurile prin care curgea sângele, fără să toarne cu găleata. După ore şi ore de alergare frenetică de la Forumul Roman la Castelul Sant Angelo, de la Panteon la Piaţa Navona, am ajuns la prietena mea într-o stare deplorabilă. Nu m-aş fi mirat dacă ar fi ieşit mormoloci din cizmele alea. Până a doua zi, ziua plecării, erau departe de a fi uscate. Acum, să mergi o zi întreagă cu picioarele în baltă e cum e, dar să te mai şi încalţi a doua zi tot cu ele, să-ţi bagi ciorapii tăi călduroşi în mlaştina aia rece e de-a dreptul insuportabil. Fără vreo soluţie reală la îndemână, i-am cerut prietenei mele două pungi. Mi le-am potrivit cum am putut mai bine şi am plecat. După un timp şi prinsă de lucrurile care mai trebuiau făcute am şi uitat de ele. Am făcut cumpărături, ne-am oprit să vedem o biserică sub care s-a descoperit o altă biserică mult mai veche şi pe măsură ce o restaurau au dat de încă un nivel şi apoi de încă unul până când am pierdut şirul lor şi noţiunea timpului. Ne-a luat destul de mult din moment ce vizitasem biserică sub biserică sub biserică. Ajungem, în final, la aeroport, pregătim biletele, buletinele, aranjăm lucrurile în rucsac după care îi dăm câţiva pumni să pară mai mic, trecem de controlul buletinelor şi ne trezim la controlul de securitate. Rucsacul trece pe bandă, trec şi eu prin uşa lor. Bipăie. Mă uit la agent. Îmi spune sec ”take off your boots” şi paralizez. Pungile! Uitasem de pungi. Picioarele îmi erau atât de amorţite că nu mai simţisem nimic, nici măcar pungile. Îmi venea să mor. În jur, plin de lume. Toţi aşteptau după mine. Sau aşa mi se părea. Pretextez că am nevoie să mă aşez, mă duc mai în spate, deschid fermoarul şi scot încet piciorul, încercând să las punga în cizmă. Ciorapul e ud, caut punga cu mâinile, nu-i. Ce naiba! Asta-i culmea! Uit de toată ruşinea, ridic cizma, o întorc cu capul în jos şi scutur nervos. Nimic. Scot celălalt picior. Aha! Uite-o! Aici e. Unde-i cealaltă? Stiu sigur că le-am pus le amândouă. Bag punga în buzunar şi mă îndrept în ciorapi spre uşa din plastic. Nimic nu bipăie, dar eu tot la punga aia mă gândesc. Ştiu că-s aiurită, dar îmi amintesc exact cum mi-am înfofolit fiecare picior în parte. Nici acum nu ştiu ce s-a întâmplat de fapt.
Azi a fost o zi frumoasă. Mi-am luat cizme noi, mărimea 37 şi cum zice o prietenă, piele exterior-interior.

La vida es sueño

Uneori visez mult, încâlcit, vise cu o acţiune complicată, cu detalii surprinzătoare şi imagini pe care nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată. Visul curge cu un firesc ameţitor şi după reguli absurde care au tot sensul din lume de parcă însăşi arhitectul piramidelor egiptene l-ar fi proiectat. Numai că a doua zi nu mai pricep nimic. Pentru o clipă mi se pare că atârn ridicol între două lumi, încerc să mă adun şi mă cuprinde un sentiment straniu că am pierdut ceva irecuperabil. Uriaşii devin doar mori de vânt, armata – o biată turmă de oi. Mă culc Don Quijote şi mă trezesc Sancho.

Am visat că am fost la Barcelona. Străzile tocmai se năşteau, aşa că mi s-a părut normal să ne pierdem, să ne învârtim în sus şi-n jos pe Rambla printre sute de turişti pestriţi, târând bagajele după noi ca pe două animale obosite şi gălăgioase. După vreo oră de căutare, am dat de o altă Rambla care ne aştepta ironică la doar 5 minute de locul iniţial.

Barcelona se iscă în faţa ta la tot pasul. Uimitoare şi spectaculoasă, agitată şi răbdătoare, ea aşteaptă privirea care să o descopere pentru a te seduce iremediabil. Nici nu-ţi dai seama cum s-au petrecut lucrurile, dar ai privit în ochii Meduzei şi acum te cuprind gânduri perverse; dintr-o dată vrei să pierzi metroul, să întârzie autobuzul, să se strice vremea, să nu poată decola avionul. Mergi pe străzi, cu harta într-o mână şi carneţelul plin de noţite în alta, şi te apucă panica.  Dumnezeule, ce să vezi prima dată?  Ai vrea să cuprinzi totul dintr-o dată, să nu ratezi nimic şi apoi te gândeşti că tocmai din cauza asta, poţi să ratezi totul. Atunci începi să te bucuri de orice. De oamenii care fluieră pe stradă, de gustul unei beri la halbă, de portarul care-ţi dă bună dimineaţa, de muzica din metrou şi reclamele de pe stradă.

Aştept la coadă să intru în Parcul Güell. Primesc un pliant cu un spectacol de flamenco, ah, din totdeauna mi-am dorit să văd Palau de la Música Catalana, dintr-un palmier cântă o vietate, mă tot uit, dar nu văd nimic, un tip s-a aşezat pe jos şi citeşte o carte, oare ce o fi? mă foiesc pe lângă el, haha, e Zafón. Intrăm.   ­

Hotărâm să mergem la Montjuïc să vedem spectacolul de lumini şi muzică al Fântânei Magice. Sunt entuziasmată ca un copil. Mă uit pe hartă şi decid că de la Plaza de Catalunya până la España nu e mult de mers pe jos. Verific în carneţel şi spun cu voce tare: spectacolul e din jumate în jumate de oră, între 9 şi 11 seara, ultimul începe la 10:30. Mergem vreo 15 minute încontinuu. Prietena mea e cam obosită. Şi eu sunt, dar nu spun nimic. O să avem tot timpul din lume să ne odihnim. Îmi dau seama că o să ajungem după 9, mă impacientez, grăbesc pasul. „Şi dacă nu ajungem chiar de la început?” – mă întrebă ea. „Ţie îţi place să vezi un film de la jumătate?” – îi întorc eu vorba şi merg mai departe, gândindu-mă că nu mă mişc de acolo până nu văd un spectacol complet. Se face 9 şi 15. Tot e bine, îl prindem pe cel de la 9:30. În sfârşit Plaza de España, turnurile veneţiene, Palatul Naţional. Urcăm scările. Pustiu. Pe scaunele din piatră – nimeni. Scot carneţelul şi citesc din nou ce am scris cu câteva zile în urmă. Dăm ocol fântânii şi găsim un panou mare şi verde. Mă uit unde scrie în spaniolă, prietena mea citeşte în engleză. Off, mă uitasem la programul de vară! Arunc ochii a tristeţe şi peste programul de iarnă (iarnă – vorba vine, că afară sunt 20 de grade), ultima reprezentaţie începe la 8:30. „Venim mâine, mă consolează ea. Mâine la 7.” „Bine, zic eu, hai să mergem să bem o bere.” Căutăm alt loc pe care mi l-am notat eu, L’Oveja negra,  şi sper că de data asta o să am mai mult noroc. Am şi o hartă desenată de mine cu pixul şi care acum îmi pare cam ridicolă, dar tot nu-l găsim din prima. Chiar mă simt ca oaia neagră, aşa că e perfect. Întreb pe cineva, mă ghidează şi-l găsim. Bere, tapas, muzică, ne înveselim imediat. Facem planul pentru a doua zi. La ora 18:30 luam de data asta metroul spre Plaza de España. Vorbim de olimpiada din `92, ne întrebăm cum se pronunţă Montjuïc, i-ul nu face diftongul, e în silabă diferită, prima parte e clară, j-ul mă cam pune la încercare. Încerc să-mi amintesc dacă am auzit pe cineva pronunţându-l, îl spun în vreo 2 feluri, după care o las baltă. Suntem iar în Plaza de España şi urcăm scările metalice,  eu – cu sufletul la gură. Ajungem. Nimic. Totul e la fel de pustiu ca ieri. Ce naiba? Mă duc supărată la panou. Citesc. Programul de iarnă – bifat, de la 19 la 21 – bifat. După care văd încă un rând în toate limbile: spectacolul e doar vineri şi sâmbătă. Cum de n-am văzut asta ieri?! Încep să fredonez versurile Adei Milea: „ţi-am spus că mereu cineva ne pândeşte, cineva mereu din urmă ne urmăreşte şi transformă-n rău tot ce fac eu bine….” Îmi vin în minte numai gânduri absurde. Poate că ce e scris pe panou se schimbă în funcţie de cine citeşte, poate că trebuie să treci printr-o probă de răbdare şi rezistenţă ca să ţi se reveleze tot ce scrie, poate că a treia zi vom descoperim alt rând scris dedesubt, poate de asta e fântâna magică: cu cât o cauţi mai mult, cu atât mai greu o găseşti, cu cât te apropii mai tare, cu atât mai departe eşti. O iau razna. Trec doi băieţi pe lângă mine şi-i opresc. Îi întreb şi pe ei ce scrie, ca să mă asigur. Încep să râd. Prietena mea zice să mă uit pe youtube dacă vreau, ziua următoare plecăm oricum. O luăm la pas şi râdem în continuare. Oare ce bucată au ales pentru spectacol? Mă gândesc la Boleroul lui Ravel. Nu, sigur e altceva, mai jucăuş, mai vioi, cu schimbări ritmice mai bruşte. Să fie Shostakovich? Nu ştiu, nici nu vreau să aflu. Nu m-am uitat nici pe youtube. Am primit în schimb de la dragii mei prieteni o vedere cu Fântâna în diferite momente pe care mi-am lipit-o pe peretele de lângă pat.

Când mă întorc dintr-o călătorie e ca şi cum m-aş fi trezit din vis. Pentru o clipă rămân buimăcită, cu gândurile aiurea, pentru o clipă nu vreau să înţeleg nimic. Apoi accept că toate sunt la fel şi, în acelaşi timp, toate sunt diferite. Dar uneori visul se continuă într-un alt timp.

 

Pentru visul acesta împlinit mulţumesc organizaţiei Via Rumania. Şi dacă aş dezvolta sau aş pune un adjectiv după verb, mă tem că ar fi deja prea puţin.

Cuadro en movimiento

El viento sopla las hojas caen

el mundo sigue detrás de la esquina

después del telón la granizada

cae las hojas soplan castillos

en mi imaginación sillas

sobre sillas sobre sillas

y nadie sobre las sillas

nadie sobre nadie

el mundo sigue

igual detrás de la ropa

hay otra ropa y detrás de esa otra

el presente como una adormidera

sin agua la gente corriendo deslizándose

tirándose al suelo dentro de mí

como un cuadro de espejos exteriores

llorando en mis venas colores

cada uno que mira ve lo que yo sólo

puedo imaginar dentro de mi cuerpo

y de cada pulmón salen

dos papalotes verdes

parpadeantes y soñadores

 

Tu caña de plomo

La desesperación como una caña de plomo

el paraguas se abre en mi estómago

el agua de mi cuerpo corre hacia ti

y todo lo que sigue después

el silencio el alcohol y tu mirada tostada

las cosas que flotan entre nosotros

colores y sonidos despiertan la noche

y todo lo que sigue después

cuando nuestras ausencias se anudan

no vamos a saber nunca

***

Cu cât mă simt mai tristă, cu atât îmi iau fusta mai scurtă.

Despre echilibrul care mie imi lipseste

“Cand ma lauda cineva, ma cuprinde panica: daca ar afla tot ce nu stiu, tot ce nu sunt? Cand ma condamna, ma simt linistit: totusi sunt mai bun de atat” Noica, Jurnal filosofic

Înăuntrul meu

înăuntrul meu creşte un copac

înăuntrul meu  e un bloc de pe care se aruncă

un băiat cu degetele groase ce cântă la pian

înăntrul meu sunt drogaţii care văd înuntrul meu

cai cu aripi şi femei goale

dansând înăuntrul meu e un bătrân alcoolic care mă tot roagă

să-i dau ceva de băut sau măcar o ţigară

şi-mi aprind atunci una lungă

şi tu eşti înăuntrul meu

ca un doliu

Telefonul (monolog)

Cipi, ce căcat faci? Nu vezi cum arăţi? Ce prăpădit ai ajuns? Te somez să iei măsuri! Cipi, nu te duce acolo! Văd că mă înţeleg o iotă cu tine. Eu sunt amărâtă, Cipi. Vino-ncoace! Hai măi la mine! Cipilică? Nu-i aşa că eşti prost, Cipilică? Da, da, cel mai prost. Trebuie sa-ti curat blanita neaparat.Cipi, eu sunt dărâmată. Şi nu mai am răbdare. Vecina de jos nu mă lasă să spăl vasele că-i curge apa-n cap, Vali nu mă sună, nu am haine murdare că aş trânti un program imediat, am făcut curat, Vali nu mă mai sună şi vine şi toamna asta nemernică pe care n-o suport. Crezi că-ar trebui să-l sun eu? Dar ce să-i spun bestiei că de la “Alo” m-ar apuca dracii, l-aş intitula pe loc dobitoc, nesimţit, muiere nemernică, el mi-ar zice că-s isterică, că nu mă pot controla, că am probleme şi i-aş închide telefonul imediat de curvă proastă ce e şi nu recunoaşte. Uff, ce căcat! Şi o să mă mintă de parcă nu l-aş fi văzut cu ochii mei cum se buzărea cu aia. Bine, eram cam departe, da’ nu contează, ce-am văzut e bine văzut şi nu-mi mai pun întrebări despre asta. Clar. Ştiu bine ce-am văzut. Dar dacă mă sună el totuşi? Atunci ar fi bine să stau miel măcar în primă fază. Să vedem ce are flăcăul de zis. “Doar vorbeam cu ea, n-am mai văzut-o de atâta timp. La un moment dat am pupat-o pe obraz, asta-i tot”. Şi o să rezist până pe la replica cu “baibiii, ştii că vezi ce vrei tu să vezi”.
-Sigur că da, o să-i zic, aşa mă excit eu cel mai bine, când te văd cum te lingi cu fostele colege de liceu, hmmmm, numa’ asta visez noaptea! Eşti tâmpit la pulă? Mai bine n-o mai suge şi zi-i pe bune! Te-ai…smotocit bine cu aia, hă? Ai fost să baţi banana… să-i oferi milkshake-ul tău preţios? Şi iar îi dau cu telefonul în cap.
Spune tu, Cipi, cum să fac? Cu ce crezi?

Ca o molie

asta sunt eu

priviţi-mă

goală cum mă înec în trup fără ieşire

dacă închid ochii

braţele mi se învârt

până când ajung un butoi sărat de carne

plămânii mi se rotesc

ca două farfurii zburătoare

în fiecare noapte cresc c-un centimetru şi slăbesc un kilogram

asta sunt eu

e prea deasă ceaţa

să mă mai pot întoarce

şi e deja prea târziu

Salutare cititorilor, mai abitir Ioanei Duta si lui Ivanuska

tu în cine crezi

tot ce scriu mi se pare genial

pentru 10 minute

câteodată nici atât

apoi pic într-o tristeţe nămoaloasă

şi-mi spun că niciodată

n-o să fiu scriitoare cu adevărat

o scriitoare cu cojones

să tremure tastatura sub mâinile mele

să rupă şi să distrugă şi să refacă din plictiseală totul

îmi lipesc prea multe ca să le enumăr aici

şi mi-e prea lene pentru asta

aşa că încerc o eschivare diplomatică

tu în cine crezi

m-am întrebat azi

când îmi venea să nu mai cobor deloc din 33

da tu domnişoaro de stai lăbărţată pe scaunul meu şi priveşti pe geam

de oboseală şi pentru că m-a luat aşa

pe nepregătite

nici n-am mai ştiut ce să răspund